MILIONARUL S-A ÎNTORS ACASĂ LA MIJLOCUL NOPȚII

Administratoarea casei, doamna Lăcrămioara, și-a coborât privirea, ca și cum ar fi căutat cuvintele potrivite pe podeaua lucioasă.

—Domnule Popescu… nu e doar o simplă femeie de serviciu. Se numește Elena. E o mamă singură. A venit la noi acum două luni, după ce a fost dată afară de la un hotel din oraș pentru că… venea la muncă cu copiii. N-a avut cu cine să-i lase. A încercat grădiniță, bonă, vecini… dar ori îi cereau bani cât salariul ei, ori condițiile nu erau bune. Aici a venit doar cu speranța că o să o lăsați să lucreze, nu să cerșească.

Andrei a simțit un nod în gât, dar nu a spus nimic. Pentru el, totul se împărțise mereu în cifre, contracte, profit și pierderi. Nu în povești. Nici în lacrimi. Nici în destin.

—Și de ce… copiii mei? a întrebat încet, dar în voce i s-a simțit focul.

—Aseară au plâns ore în șir, îi spunea doamna Lăcrămioara. N-ați fost acasă, doamna doctor plecase, iar asistenta copiilor a făcut o criză de nervi și a plecat. Elena i-a găsit plângând, i-a luat în brațe și i-a liniștit. Când noi ne-am panicat, ea… doar le-a șoptit. Și au adormit.

În mintea lui Andrei se ridicau valuri peste valuri. Era genul de bărbat care cumpăra tot ce lipsea: jucării scumpe, pătuțuri cu funcții, haine de firmă, personal calificat, camere video. Credea că atunci când plătești bine, nimic nu are cum să nu meargă perfect. Dar realitatea îi arăta altceva: toate astea nu țineau loc de inimă.

A cerut să vorbească personal cu Elena.

Fata stătea în grădina din spate, cu gemenii într-un cărucior dublu, mișcându-l ușor înainte și înapoi. Avea ochii roșii de nesomn, dar blânzi. Când l-a văzut apropiindu-se, s-a ridicat brusc, speriată, de parcă se pregătea să fie dată afară.

—Domnule Popescu, vă rog să mă iertați. Nu o să se mai întâmple niciodată. Înțeleg că am greșit…

Vocea ei era mică, aproape rugătoare, și trăda slăbiciunea unei femei care s-a obișnuit să fie certată, nu ascultată.

—De ce ai rămas cu ei? a întrebat el, rece, dar curios.

Ea a înghițit în sec.

—Pentru că plângeau. Și pentru că… niciun copil nu merită să adoarmă plângând, oricât de bogat ar fi.

Răspunsul i-a lovit sufletul ca o palmă dată de cineva care nu vrea să rănească, dar care nu poate evita adevărul.

Andrei și-a lăsat privirea pe gemeni. Dormeau liniștiți și acum. A înțeles atunci, în tăcere, că ceea ce ei primiseră în noaptea aceea nu exista în nicio listă de cumpărături: căldura unei îmbrățișări.

După câteva secunde lungi, a spus:

—Nu te dau afară.

Elena a rămas cu ochii mari, necrezând.

—Dar… vă rog, nu mă puneți să plec cu copiii. O să găsesc altceva, jur.

Andrei a respirat adânc:

—De azi… nu mai ești femeie de serviciu. Vreau să fii… îngrijitoarea copiilor mei. Salariu dublu. Și vreau să îți găsim o garsonieră în apropiere, pe cheltuiala mea.

Lacrimile i s-au scurs pe obraji fără să poată spune un singur cuvânt.

El a continuat:

—Și, dacă ești de acord… vreau să mă înveți și pe mine ceva: cum se ține un copil în brațe ca să adormă fără să-i fie frică.

În aceeași seară, pentru prima dată, multimilionarul n-a mai venit acasă la miezul nopții.

A venit la ora șapte.

Fără cravată.

Dar cu inimă.