Înainte să moară, bunica m-a chemat în camera ei

Când am desprins ultimul strat de pământ, am văzut colțul unei cutii metalice vechi. Ruginită, dar bine închisă, parcă mă aștepta. Am tras aer în piept și am ridicat-o încet, simțind cum îmi transpiră palmele. Cele două tinere care locuiau acum în casă se uitau la mine de la distanță, curioase, dar nu s-au apropiat. Era un moment doar al meu.

M-am așezat pe iarbă, cu cutia în poală. Simțeam mirosul trandafirilor bunicii amestecându-se cu mirosul metalului rece. Am desfăcut încet capacul, iar înăuntru am văzut un teanc legat cu o panglică roșie. Documente. Hârtii îngălbenite. Și, deasupra lor, un bilet scris cu scrisul stângaci al bunicii.

„Pentru tine. Ca să nu rămâi niciodată fără casă.”

Mi-au dat lacrimile pe loc. Am desfăcut panglica și am răsfoit hârtiile. Printre ele, era și testamentul original. Semnat. Datat. Legal. Cu ștampila notarului din Pitești. Bunica îl ascunsese acolo ca să nu-l găsească mătușa, care mereu încercase să-i stoarcă banii.

Mi se strângea stomacul de emoție. Era dovada de care avusesem nevoie. Dovada că nu ne imaginaserăm promisiunea bunicii. Dovada că dreptatea era a noastră.

Dar apoi am simțit un fior. Mătușa avea bani. Relații. Avocați. Iar noi eram două femei care abia își permiseseră chiria unei căsuțe modeste. Dacă mădușa afla că am găsit cutia… putea foarte ușor să mintă, să ne acuze, să schimbe povestea.

Am strâns testamentul la piept și am privit spre casă. Mă dureau amintirile: serile în care bunica ne spunea povești, mirosul de cozonac din Ajun, mama curățând geamurile primăvara. Totul fusese luat de sub noi, ca un covor tras brusc. Dar acum aveam o șansă să-l recuperăm.

Totuși, ceva în mine îmi spunea să nu fug cu hârtiile direct la avocat. Să nu îi dau mătușii ocazia să se apere. Bunica mă rugase să dezgrop tufarul peste un an. Un an. Și eu mă întorsesem mai devreme. De ce? Pentru că simțeam că ceva e în neregulă. Bunica nu făcea nimic la întâmplare.

M-am ridicat încet și m-am uitat din nou la locul unde fusese îngropată cutia. Am mai lovit o dată cu lopata, mai în lateral. Ceva metalic a sunat scurt. Alt obiect. O a doua cutie, mai mică. Cu cheia încă în broască.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am deschis-o tremurând. Înăuntru era un stick USB și o foaie cu un singur rând, scris apăsat:

„Dacă se întâmplă ceva cu testamentul, folosește asta.”

Mi s-au muiat genunchii. Am sunat-o imediat pe mama.

— Mamă… trebuie să vii. Am găsit ceva. Cred că bunica prevăzuse tot.

Mama a ajuns într-un suflet. Am intrat amândouă în căsuța pe care o închiriasem și am conectat stickul la laptopul ei. Pe el era un videoclip. Bunica, așezată în fotoliul ei, privind direct în cameră.

„Dacă vede cineva asta, înseamnă că iar a pus fiica mea mâna unde nu trebuie. Casa este pentru nepoata mea și pentru fiica mea. Dacă cineva spune altceva, minte.”

Mama a dus mâna la gură, șocată. Era dovada supremă. O mărturie directă, imposibil de contestat, filmată cu data și ora.

În ziua următoare, am mers la un avocat din oraș. Când a văzut înregistrarea și testamentul, a spus doar:

— Aveți un caz beton. Mă tușă-ta n-are nicio șansă.

Și, într-un final, după luni de procese, casa s-a întors la noi. Când am intrat din nou pe ușă, cu actele în mână, am simțit cum mă cuprinde un val de liniște. Trandafirii bunicii îi plantasem deja în curte, iar mirosul lor se ridica dulce și blând.

Mama m-a luat de mână și a spus șoptit:

— Aici a vrut bunica să fim. Acasă.

Și pentru prima dată după mult timp, chiar așa m-am simțit. Acasă.