Cu ani în urmă, sora mea mi-a rupt logodna, s-a măritat cu fostul meu logodnic

Mihai mi-a atins ușor încheietura, un gest scurt, discret, dar care m-a ancorat în prezent. În timp ce lumea continua să murmure rugăciuni și condoleanțe, eu simțeam cum trecutul, cu tot amarul lui, începe să se desprindă, bucățică cu bucățică.

Violeta a clipit de câteva ori, ca și cum încerca să înțeleagă dacă totul era real. Nici măcar nu mai avea vocea aceea ascuțită cu care îmi rănea sufletul. Pentru prima dată, părea mică. Mică și pierdută.

Mihai i-a dat drumul mâinii și s-a așezat lângă mine, firesc, ca într-o familie unită.
Eu mi-am ținut spatele drept. Nu pentru a o provoca. Ci pentru mine.

„Să mergem”, a șoptit el, iar eu am dat din cap.

Am pornit spre ieșire ca să luăm puțin aer. Afară mirosea a tămâie amestecată cu ploaie rămasă pe pietre. O liniște grea, dar eliberatoare, plutea în aer. Mihai mi-a pus paltonul pe umeri — reflex simplu, dar care spunea tot ce trebuie despre omul care îmi devenise soț.

„Ești bine?”, m-a întrebat.

„Da”, am răspuns. Și pentru prima dată chiar nu mințeam.

Ne-am așezat pe o bancă la intrarea în curtea capelei. Oamenii treceau pe lângă noi, unii ne atingeau brațele, alții ne dădeau din cap în semn de compasiune. Dar eu nu mă mai simțeam o victimă. Nu mai simțeam povara acelui trecut urât.

„Știi”, a spus Mihai, privind spre streașină, „nu e nevoie să demonstrezi nimic nimănui.”

Am zâmbit. „Nu am făcut-o pentru ea.”

„Atunci pentru cine?”

„Pentru mine. Ca să închid odată capitolul ăla.”

El a dat din cap, înțelegând.

Adevărul era că viața mea se schimbase în ultimii ani mai mult decât își imagina oricine. După trădarea Violetei, trăisem luni întregi ca o umbră. Dar apoi m-am ridicat. Am început cu lucruri mici — un job mai bun, un curs de consiliere, o garsonieră închiriată în Brașov pe care o plăteam singură, leu cu leu. Acolo l-am cunoscut pe Mihai, într-o zi complet banală, la coadă la farmacie. Niciun foc de artificii, nicio poveste de film. Doar doi oameni care se uită unul la altul și știu că pot fi mai mult decât niște răni umane pe două picioare.

„Clara.”

Vocea m-a smuls din gânduri.

Era Violeta.

Stătea la câțiva pași distanță, ținându-și geanta ca pe un scut. Ilie nu era cu ea. Probabil plecase să-și lingă orgoliul.

„Putem să vorbim?”, a spus ea, aproape într-o șoaptă.

Nu era o rugăminte. Era o capitulare.

Mihai s-a ridicat. „Dacă vrei, merg să iau o cafea.”

Am dat din cap. El a plecat, iar eu am rămas cu sora mea. Sora care mă rănise mai tare decât oricine.

Violeta și-a mușcat buza. „Nu știam că te-ai căsătorit.”

„Nu aveai de ce să știi.”

„Arătați… fericiți.”

„Suntem.”

A tăcut câteva secunde. Apoi, cu o voce care nu mai avea nicio urmă de aroganță: „Clara… îmi pare rău.”

M-am uitat la ea, cu tot ce simțeam — furie, durere, dezamăgire, dar și o oboseală lungă, ca dintr-o viață întreagă.

„Nu pentru mine trebuie să-ți pară rău”, am spus. „Ci pentru tine. Ai trăit șase ani într-o competiție în care nu eram înscrisă.”

Ea a clipit, iar o lacrimă i-a alunecat pe obraz.

„Eu… chiar am crezut că dacă iau ce ai tu, o să fiu fericită”, a murmurat.

„Și ești?”

Nu a răspuns.

Nu mai era nevoie.

Adevărul i se vedea în ochi.

Pentru prima dată, n-am mai simțit nevoia să mă apăr. Nu mai voiam revanșă. În ziua în care îmi îngropam mama, învățasem cea mai mare lecție: răzbunarea nu te vindecă. Dar închiderea unui capitol, da.

„Sper să te regăsești, Violeta”, am spus simplu.

Ea a dat din cap, a făcut un pas înapoi și a plecat, sprijinindu-se de zid ca și cum ar fi avut nevoie de el ca să nu cadă.

Când Mihai s-a întors cu două cafele, m-a privit cu aceeași liniște care m-a cucerit.

„S-a terminat?”, a întrebat.

Am inspirat adânc.

„Da. S-a terminat.”

Și pentru prima dată după foarte mulți ani, chiar am simțit că viața mea poate merge înainte.

Curată. Dreaptă. Și, în sfârșit, a mea.