Milionarul a făcut că pleacă în delegație

Ușa bucătăriei era întredeschisă.

Radu a împins-o cu putere, pregătit să țipe, să acuze, să distrugă tot ce vedea. Dar imaginea din fața lui l-a oprit ca un zid.

Ana era în mijlocul bucătăriei, desculță, cu părul prins neglijent. Pe podea era întins un covor vechi, colorat, din acela de la țară. Pe el, Petrișor stătea pe burtă.

Nu în cărucior.

Nu legat.

Nu plângând.

Copilul râdea.

Râdea cu poftă, cu gura până la urechi, bătând din palme. Ana stătea în genunchi lângă el și rostogolea o minge mică din cârpă, făcută de mână.

— Hai, puiule… încă puțin… încă puțin…

Radu a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

Petrișor își târa ușor picioarele. Nu mult. Nu ca un copil sănătos. Dar le mișca.

Le mișca.

Ana nu l-a văzut imediat. Era prea concentrată. Îl încuraja, îl lăuda, îl ridica ușor când obosea. Pe aragaz fierbea o oală mică, iar pe perete era lipită o foaie scrisă cu pixul: „Fiecare pas mic contează”.

Când s-a întors și l-a văzut pe Radu, a încremenit.

— Domnule… dumneavoastră… trebuia să veniți peste trei zile…

Radu nu a spus nimic. Nu putea. Se uita doar la copil.

— Ce… ce faceți?, a reușit într-un târziu.

Ana s-a ridicat încet.

— Exerciții. Joacă. Răbdare. În fiecare zi.

— Doctorii au spus că nu se poate, a spus Radu, cu vocea frântă.

Ana a înghițit în sec.

— Doctorii nu au stat cu el opt ore pe zi. Eu am crescut cu un frate la fel. La Botoșani. Mama nu avea bani de terapii de mii de lei. Avea timp, mâini și inimă.

Liniște.

— De ce muzica?, a întrebat el.

Ana a zâmbit slab.

— Pentru că râde mai mult când cântăm. Și când râde, se mișcă mai mult.

Radu a căzut pe un scaun. Geanta i-a alunecat din mână.

— Vecina… a spus el încet.

— Știu, a zis Ana. Se uită mult pe geam.

S-a apropiat și i-a pus în mână o foaie mototolită. Era un caiet. Zeci de pagini. Ore, exerciții, progrese mici, notate zilnic.

— Nu am voie să-i spun nimănui, a adăugat ea. Mi-a fost teamă să nu mă dați afară.

Radu a început să plângă. Fără zgomot. Fără rușine.

Pentru prima dată după un an.

În seara aceea, a stat pe podea cu fiul lui. A râs. A cântat prost. A uitat de bani, de firmă, de procese.

O lună mai târziu, Petrișor se ridica sprijinit de canapea.

Peste un an, făcea primii pași.

Radu a închis firma care îl ținea mereu plecat. A deschis un centru mic de recuperare, gratuit pentru familiile fără posibilități.

Ana a devenit coordonatoare.

Iar pe ușa bucătăriei din vila lor, a rămas foaia aceea.

„Fiecare pas mic contează.”

Pentru că uneori, adevărata bogăție nu se ascunde în seif, ci în lucrurile simple, făcute cu inimă.