M-am căsătorit cu iubirea mea din copilărie la 71 de ani, după ce amândoi ne-am pierdut soții

Am simțit cum mi se taie picioarele.

În jurul meu, muzica mergea mai departe. Lumea râdea. Se ciocneau pahare. Cineva striga „Casă de piatră!” din capătul sălii.

Dar eu nu mai auzeam nimic.

„Cum adică?” am șoptit.

Tânăra a înghițit în sec.

— Îl cheamă, într-adevăr, Mihai… dar nu știți tot.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. La vârsta mea, nu mai ai energie pentru drame. Nu mai ai putere pentru minciuni.

— Cine ești? am întrebat, încercând să-mi țin vocea dreaptă.

— Mă cheamă Andreea. Sunt fiica lui.

Fiica lui?

Știam că are un băiat plecat în Spania. Despre o fată nu îmi spusese niciodată.

M-am uitat dincolo, la el. Râdea cu nașul. Avea aceeași privire caldă ca la șaisprezece ani.

— De ce îmi spui asta acum? am întrebat.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Pentru că nu vreau să suferiți.

Inima îmi bătea în gât.

— Spune odată.

A tras aer în piept.

— Tata e bolnav. Foarte bolnav. Medicii i-au mai dat cel mult un an. Știe de șase luni.

Am simțit cum sala începe să se învârtă.

— Nu… nu se poate.

— Nu v-a spus pentru că voia să aveți parte de bucurie. Voia să vă mai trăiți dragostea fără teamă. A zis că dacă aflați, nu l-ați mai fi luat de bărbat.

L-am privit din nou.

Șase luni.

Șase luni în care m-a cerut de soție. Șase luni în care am ales rochia, am trimis invitațiile, am pus bani din pensie pentru restaurant, fără să știu că timpul nostru avea termen.

M-am ridicat încet și m-am dus spre el.

Fiecare pas părea greu, ca prin apă.

Când m-a văzut, a zâmbit.

— Ești bine?

L-am luat de mână.

— E adevărat?

Zâmbetul i-a dispărut.

Pentru o secundă, am văzut în ochii lui ceva ce nu mai văzusem niciodată. Frică.

A dat din cap.

— N-am vrut să te împovărez.

Mi-au dat lacrimile. Nu de furie. Nu de trădare.

De durere.

— Ai vrut să mă protejezi… sau să te protejezi?

A închis ochii.

— Am vrut să mai trăiesc o dată. Cu tine. Fără spitale. Fără milă. Fără numărătoare inversă.

În jur, lumea începea să simtă că ceva nu e în regulă. Muzica se oprise.

— Cât timp? am întrebat.

— Poate un an. Poate mai puțin. Medicii nu știu sigur.

Am stat așa, ținându-ne de mâini, în mijlocul sălii.

La șaptezeci și unu de ani, înțelegi un lucru: viața nu vine cu garanție. Nici la douăzeci, nici la optzeci.

Am inspirat adânc.

— M-ai întrebat dacă vreau să mă mărit cu tine.

El a dat din cap, cu ochii roșii.

— Răspunsul meu a fost da.

Am strâns mâna lui mai tare.

— Și rămâne da.

Un murmur a trecut prin sală.

Andreea plângea în spate.

— Nu mă interesează cât timp avem, am spus tare, să audă toți. Mă interesează cum îl trăim.

M-am întors spre invitați.

— Dragostea nu înseamnă doar „la bine”. Înseamnă și când știi că binele nu durează pentru totdeauna… și alegi oricum.

L-am îmbrățișat.

Nu știu câte luni vom avea. Poate vom sta pe bancă în parc, poate vom bea cafeaua dimineața în liniște, poate vom merge la mare la Eforie, ca doi adolescenți bătrâni.

Dar știu ceva sigur.

La șaisprezece ani, viața ne-a despărțit.

La șaptezeci și unu, am ales să nu mai lăsăm timpul să ne fure ce a rămas.

Și uneori, asta e tot ce contează.