Vera a mai mers câțiva kilometri și a tras pe dreapta

Vera încercă să se ridice, dar mâna aspră a lui Ion o opri ușor.

— Stai liniștită, fată. Nu te grăbi.

Tanti Maria îi puse palma pe frunte și o privi lung, cu ochii ei mici, dar pătrunzători.

— Ai leșinat în grădină. Noroc că te-a văzut taică-tu. Te-am adus în casă.

Vera zâmbi slab.

— Doar căldura… nimic mai mult.

Bătrâna nu spuse nimic. Doar oftă și își strânse basmaua.

— Ion, adu un pahar cu apă și niște zahăr.

El se ridică imediat. În mișcările lui se vedea neliniștea.

Vera se uită la tavan. Lemnul vechi, grinzile, mirosul de ceai și mentă uscată. Totul era atât de familiar încât o strângea în piept.

— Vera, spuse încet tanti Maria. Spune-mi drept… ce se întâmplă?

Vera închise ochii.

Tăcerea din bucătărie deveni grea.

Ion se opri în mijlocul camerei, cu paharul în mână.

— Ce să se întâmple? întrebă el.

Vera simți cum lacrimile îi urcă în ochi.

Nu voise să spună.

Nu voise să strice liniștea acelor zile.

Dar acum nu mai putea ascunde.

— Boala… s-a întors, șopti ea.

Paharul tremură în mâna lui Ion.

Pentru câteva secunde nimeni nu mai spuse nimic.

Doar ceasul vechi de pe perete ticăia încet.

— De când? întrebă el, cu voce joasă.

— De câteva săptămâni.

Ion se așeză încet pe scaun.

Parcă îmbătrânise dintr-o dată.

— Și ai venit aici… să nu spui nimic?

Vera dădu din cap.

— Am vrut doar să te văd. Să stau puțin cu tine.

El își trecu mâna peste barbă.

— Fata mea… crezi că mie mi-ar fi mai ușor să aflu după?

Tanti Maria se ridică.

— Ascultați-mă bine amândoi. Nu e vreme de jelit. Trebuie să mergi la doctor, fată.

— Am fost.

— Și?

— Zic că se poate ține sub control… dacă încep tratamentul la timp.

Ion ridică brusc capul.

— Atunci asta facem.

— Tată…

— Fără „dar”. Dacă trebuie bani, vindem vaca. Vindem pământul. Nu mă interesează.

Vera începu să plângă.

— Nu pentru asta am venit…

Ion îi luă mâna.

— Ai venit pentru că ți-a fost greu singură. Și bine ai făcut.

După prânz, au stat toți trei la masă. Cartofii noi, cu mărar și brânză, miroseau ca în copilărie.

Vera mânca încet, dar pentru prima dată după mult timp avea poftă.

Soarele cobora peste grădină.

Ion ieși în curte și se uită peste dealuri.

— Știi ceva, Vera? spuse el.

— Ce, tată?

— Când ai plecat la oraș, m-am supărat. Am crezut că ne-ai uitat.

— Niciodată.

— Acum înțeleg. Fiecare trebuie să-și trăiască viața.

El se întoarse spre ea.

— Dar un lucru să nu uiți niciodată.

— Care?

— Nu ești singură.

Vera îl privi. În ochii lui nu era frică.

Doar hotărâre.

Pentru prima dată de când aflase că boala s-a întors, Vera simți ceva ce crezuse că a pierdut.

Speranță.

În seara aceea, pe prispa casei, sub cerul plin de stele, ea își dădu seama de un lucru simplu.

Viața nu se măsoară în ani.

Se măsoară în oameni care nu te lasă să lupți singur.

Iar atâta timp cât tatăl ei stătea lângă ea, cu mâna pe umărul ei, Vera știa sigur un lucru:

Orice ar veni, nu o să renunțe.