La 12 ani, am furat flori pentru mormântul mamei mele

…când i-am spus cine sunt, femeia a rămas câteva secunde fără cuvinte.

M-a privit lung, de parcă încerca să găsească în fața ei băiatul slab și speriat care stătea cândva cu capul plecat lângă gardul florăriei.

Apoi a zâmbit.

— Tu ești băiatul cu trandafirii… a spus încet.

Am dat din cap.

— Da… eu sunt.

Florăria arăta aproape la fel ca acum zece ani. Aceeași ușă de lemn, aceleași ghivece puse în față, aceeași firmă veche pe care scria „Flori Maria”.

Doar că eu nu mai eram copilul de atunci.

Aveam costum, un inel de logodnă în buzunar și o viață pe care abia începeam să o construiesc.

— Și te însori… a spus ea, cu o lumină caldă în ochi.

— Da. Peste o lună.

A venit după tejghea și s-a sprijinit de masă.

— Parcă ieri te-am prins în grădină.

Am râs ușor.

— Eu eram convins că o să mă dați pe mâna poliției.

Ea a clătinat din cap.

— Se vedea pe tine că nu furai pentru tine.

Pentru o clipă s-a făcut liniște între noi.

Florile miroseau puternic în jur.

— Mama e tot acolo? a întrebat ea.

Am dat din cap.

— Da. Merg des.

Femeia a oftat ușor.

— Știi… după ce ai început să vii săptămânal, m-am gândit mult la tine.

Am ridicat sprâncenele.

— De ce?

— Pentru că veneai singur. Mereu singur.

A scos dintr-un sertar o fotografie mică și mi-a întins-o.

Am luat-o în mână.

Era o poză veche, ușor îngălbenită.

Un băiat de vreo zece ani, cu părul ciufulit, stătea lângă o bicicletă.

— Fiul meu, a spus ea încet. Se numea Andrei.

Am simțit cum mi se strânge pieptul.

— Semăna puțin cu tine.

Am ridicat privirea.

— Unde e acum?

Femeia a zâmbit trist.

— Nu mai e.

Am înțeles fără alte explicații.

— De aceea nu te-am certat atunci. Mi-am zis… dacă băiatul ăsta fură flori pentru mama lui, înseamnă că are o inimă bună.

A făcut câțiva pași prin florărie.

— Și apoi am decis ceva.

— Ce anume?

— Să nu mai lași niciodată flori furate pe mormântul mamei tale.

Am simțit cum mi se umezesesc ochii.

— Pentru mine, buchetul ăla pe săptămână a însemnat enorm, am spus. Nici nu știți.

— Ba știu, a răspuns ea.

S-a uitat la mine ca o mamă care își vede copilul crescut.

— Spune-mi ce flori vrei pentru nuntă.

Am scos o fotografie din telefon.

— Logodnica mea iubește bujorii.

— Bujori o să aibă, a spus hotărât.

A început să scoată flori din frigiderele mari din spate.

Bujori, trandafiri albi, puțină gypsophila.

Florăria s-a umplut de culori.

Eu stăteam și o priveam lucrând.

Avea aceleași mișcări liniștite ca acum zece ani.

La final, a legat buchetul cu o panglică simplă, crem.

L-a pus pe tejghea.

Era cel mai frumos buchet pe care îl văzusem.

— Cât vă datorez? am întrebat.

Ea a ridicat o sprânceană.

— Tu chiar întrebi asta?

Am scos portofelul.

— E nunta mea. Trebuie să plătesc.

Femeia a împins portofelul înapoi spre mine.

— Nu.

— Doamnă Maria…

— Ascultă-mă bine, a spus ea.

S-a apropiat și mi-a pus buchetul în mâini.

— Acum zece ani ai luat flori pentru mama ta. Azi iei flori pentru viitoarea ta soție.

A zâmbit larg.

— Pentru mine, asta e cea mai frumoasă plată.

Am rămas câteva secunde fără cuvinte.

Apoi am spus încet:

— O să venim amândoi să vă mulțumim după nuntă.

— Vă aștept, a spus ea.

Când am ieșit din florărie, am simțit același miros de flori care mă însoțise toată copilăria.

În ziua nunții, mireasa mea a ținut în mâini buchetul făcut de ea.

Și înainte să mergem la petrecere, am făcut un mic ocol.

Am mers la cimitir.

Am lăsat pe mormântul mamei mele un buchet mare de trandafiri albi.

Exact așa cum spusese femeia atunci.

Pentru că mama mea merita mai mult decât niște flori furate.