Ții minte, în tura trecută a născut fata aia?

Imaginea copilului nu-i mai ieșea din minte.

Felul în care spusese „suntem bine”.

Felul în care o privise pe mama lui — cu atâta liniște, de parcă lumea lor, deși mică, era completă.

Nadia a rămas câteva clipe nemișcată în cabinet, cu telefonul în mână.

Apoi a luat o decizie.

A format numărul lui Nicolae.

A răspuns după câteva secunde.

— Alo?

Vocea lui era obosită.

— Sunt Nadia… de la spital. Voiam doar să știu dacă sunteți bine.

S-a făcut liniște o clipă.

— Suntem… adică… încercăm, — a spus el. — Plânge mult. Nu știu dacă fac bine ce fac…

În fundal se auzea un scâncet subțire.

Nadia a închis ochii.

— E normal. Nu vă speriați. Îi e foame sau îl doare burtica. Ați încercat să-l țineți mai ridicat după ce mănâncă?

— Nu prea știu cum…

— Veniți mâine la cabinet. Sau… — a ezitat o clipă — pot trece eu pe la dumneavoastră după program.

A tăcut.

— Nu vreau să vă deranjez…

— Nu deranjați, a spus ea ferm.

A doua zi, după tură, Nadia a mers la el.

Apartamentul era mic, dar curat. Pe masă erau biberoane, scutece, șervețele — totul pus în ordine, deși se vedea că era copleșit.

Nicolae ținea copilul în brațe, stângaci, dar atent.

— Am încercat să fac cum ați zis…

Nadia s-a apropiat.

— Foarte bine faceți.

A luat copilul cu grijă.

— Uite… așa. Capul sus, ușor.

Bebelușul s-a liniștit.

Nicolae a răsuflat adânc.

— Credeam că nu sunt în stare…

— Sunteți. Doar că nu v-a învățat nimeni.

A rămas mai mult decât plănuise.

I-a arătat cum să-l schimbe, cum să-l țină, cum să-l adoarmă.

Și, fără să-și dea seama, a început să zâmbească.

În zilele următoare, a mai trecut pe la ei.

Apoi din nou.

Și din nou.

Nu mai era doar despre copil.

Era despre liniștea din casa aceea.

Despre felul în care Nicolae învăța, încet, să fie tată.

Despre felul în care copilul începea să o recunoască.

Într-o seară, când se pregătea să plece, Nicolae a spus:

— Nu știu cum să vă mulțumesc.

Nadia s-a uitat la copil, apoi la el.

— Nu trebuie.

A făcut o pauză.

— Știți… am crezut mult timp că nu o să am niciodată o familie.

Nicolae n-a spus nimic.

Dar privirea lui s-a schimbat.

— Poate… nu trebuie să fie cum v-ați imaginat, a spus el încet.

Copilul a scos un sunet mic.

Nadia a zâmbit.

În acel moment, a înțeles ceva simplu.

Unii oameni pierd.

Alții sunt abandonați.

Dar, uneori, viața leagă din nou lucrurile, altfel decât te aștepți.

Nu perfect.

Dar suficient cât să simți că nu mai ești singur.

Și, pentru prima dată după mult timp, Nadia nu s-a mai gândit la ce nu are.

S-a gândit la ce tocmai începea.