Fiul meu de 12 ani adoră să coacă prăjituri și chiar se pricepe foarte bine.

Am intrat în bucătărie și am încremenit. Pe masa mare, unde cu o zi înainte stăteam împreună și vorbeam despre cum va arăta tortul aniversar, era doar un castron spart, resturi de aluat și câteva ouă zdrobite.

— A aruncat tot, a spus el printre suspine. A zis că doar femeile se joacă cu făina. Că mă face de rușine.

Am simțit cum mi se încleștează maxilarul. Am respirat adânc, să nu urlu de față cu el. În schimb, m-am așezat lângă el pe jos, l-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Băiatul meu, n-ai făcut nimic greșit. Ba din contră. Ești talentat. Bunica nu înțelege, dar eu da. Și n-o să las pe nimeni să-ți distrugă visurile.

În seara aceea, după ce l-am culcat, am intrat în camera mamei. Stătea pe fotoliu, cu brațele încrucișate.

— Cum ai putut? am întrebat, calm, dar apăsat.

— Ce? L-am salvat de la umilință. Cum să-ți lași băiatul să se comporte ca o fată?

— Să fii pasionat de ceva, să muncești, să creezi, asta nu e rușine. Să calci în picioare bucuria unui copil – asta e.

N-a zis nimic. Dar în privirea ei se citea o încăpățânare oarbă.

A doua zi, mama a plecat mai devreme decât plănuise. Nu ne-am certat. Dar i-am spus clar: dacă nu-și poate iubi nepotul așa cum este, nu e binevenită să-l rănească.

După plecarea ei, am mers cu fiul meu la piață. Am cumpărat tot ce voia: ouă proaspete, unt de calitate, vanilie adevărată. Și i-am zis:

— Hai să facem împreună cel mai frumos tort pe care l-a văzut familia noastră vreodată.

A zâmbit. A fost prima oară, după două zile, când l-am văzut din nou cu scânteia în ochi.

Am lucrat cot la cot. El a amestecat creme, eu am tăiat fructele. Când l-am văzut decorând cu atâta migală, mi-au dat lacrimile. Era mic, dar mâinile îi lucrau cu o siguranță de om mare. De artist.

La ziua lui, prietenii și vecinii au fost uimiți. Toți au întrebat: „Cine a făcut tortul?” Iar el, cu un zâmbet timid, a spus:

— Eu. L-am făcut singur.

A primit aplauze, și l-am văzut cum, pentru prima oară, stătea drept, mândru de el.

Apoi s-a apropiat de mine și mi-a spus la ureche:

— Mulțumesc că m-ai lăsat să fiu eu.

În acea zi, mi-am dat seama că nu contează câți oameni vor încerca să-i frângă aripile. Cât timp va ști că acasă are pe cineva care îl sprijină, va zbura mereu.