Tatăl meu, pe patul de moarte

M-am apropiat imediat.

— Sunt aici, tată.

Mâna lui mi-a strâns-o pe a mea cu o putere neașteptată. Apoi și-a întors încet capul spre Andreea. Ea s-a îndreptat brusc. Telefonul aproape i-a căzut din mână.

— Andreea… a spus tata cu o voce răgușită, dar clară. În sfârșit o să obții ce ai vrut.

Liniștea a căzut peste cameră ca o piatră.

Mariana s-a oprit din plâns. Eu m-am uitat la soția mea fără să înțeleg nimic.

— Domnul Gheorghe delirează… a murmurat ea.

Tata a zâmbit slab. Nu era un zâmbet cald. Era zâmbetul unui om care știa ceva ce noi nu știam.

— Dar nu ai idee ce te așteaptă.

Am simțit cum mi se face pielea de găină.

— Tată, despre ce vorbești?

A făcut un semn slab spre sertarul noptierei.

— Plicul alb. Citește-l când rămâi singur. Doar tu.

Am rămas nemișcat câteva secunde.

Respirația tatălui meu devenea tot mai slabă. Mariana îi mângâia fruntea și plângea în liniște. Andreea stătea în continuare lângă geam, cu privirea pierdută, dar pentru prima dată după multe luni am văzut panică în ochii ei.

La câteva minute după aceea, tata și-a dat ultima suflare.

Casa a devenit brusc rece. Goală. De parcă odată cu el plecase și ceva din mine.

În timp ce Mariana vorbea cu doctorul și cu firma de pompe funebre, eu am intrat singur în cameră și am deschis sertarul noptierei. Acolo era un plic alb, gros, cu numele meu scris tremurat pe el.

Mâinile îmi tremurau când l-am desfăcut.

Înăuntru era o mapă cu acte și o scrisoare.

„Radu,

Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Și înseamnă că Andreea încă e lângă tine.

Fiule, iartă-mă că nu ți-am spus mai devreme. Am vrut să cred că mă înșel. Dar un om bătrân vede lucruri pe care alții le ignoră.

Andreea nu te mai iubește de mult.

De aproape un an vine la mine când tu ești plecat. Credea că sunt prea bolnav ca să înțeleg. Vorbea la telefon în bucătărie. Spunea că mai trebuie doar să aștepte puțin.

Nu era vorba doar despre moartea mea.

Era vorba despre tine.”

Am simțit cum îmi fuge podeaua de sub picioare.

Am continuat să citesc.

„Acum trei luni am mers la notar și am schimbat testamentul. Casa mea din Ploiești și terenul bunicilor nu vor merge către voi doi, ci doar către tine și Mariana.

Dar asta nu e tot.

În mapa asta ai extrase de cont și copii după transferuri bancare. Verifică bine conturile tale.”

Am început să răsfoiesc documentele și sângele mi-a înghețat.

Erau transferuri repetate. Sume de 8.000, 12.000, chiar 20.000 de lei. Bani mutați din economiile noastre într-un cont pe care nu-l cunoșteam.

La început am crezut că e o greșeală.

Apoi am văzut numele titularului.

Cătălin Dumitrescu.

Mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama cine era.

Cătălin. Fostul coleg al Andreei. Bărbatul despre care îmi spusese că s-a mutat în Belgia.

M-am așezat pe pat pentru că nu-mi mai simțeam picioarele.

În acel moment, ușa camerei s-a deschis încet.

Andreea.

— Ce faci? m-a întrebat cu voce joasă.

Am ridicat încet foile spre ea.

Fața i s-a albit instant.

— Radu… eu pot explica…

— De cât timp?

Nu mai avea lacrimi. Nu mai avea teatru. Doar tăcere.

— Un an, a spus încet.

Am simțit că mă sufoc.

Un an.

Un an în care eu munceam până noaptea, plăteam tratamente, îmi vegheam tatăl muribund și încercam să salvez o familie care deja murise.

— Voiai să pleci? am întrebat.

Ea și-a coborât privirea.

— După…

N-a avut curaj să termine propoziția.

După moartea lui.

Atunci am înțeles tot.

Replica tatălui meu nu fusese spusă din răutate. Fusese un avertisment.

Andreea nu a mai rămas mult în casă în ziua aceea. Și-a făcut două bagaje și a plecat înainte să înceapă priveghiul. Mariana nici măcar nu s-a uitat la ea.

În următoarele luni am descoperit adevărul complet. Andreea golise încet economiile noastre. Plănuise să divorțeze după moartea tatălui meu și să plece din țară cu celălalt bărbat. Credea că eu n-o să observ nimic până va fi prea târziu.

Dar tata observase.

Până la final.

A urmat divorțul. Urât. Obositor. Dar pentru prima dată după mulți ani, vedeam limpede.

Am vândut casa mare din București. Era prea plină de amintiri false. Mi-am cumpărat un apartament mai mic, aproape de parc. Mariana venea des pe la mine duminica. Beam cafea și vorbeam despre tata.

Într-o dimineață, în timp ce reparasem vechiul lui ceas de masă, mi-am dat seama că liniștea din casă nu mă mai apăsa.

Mă vindeca.

Tata avusese dreptate până la capăt.

Uneori, cei care pleacă ne lasă exact adevărul de care avem nevoie ca să putem trăi mai departe.