Bună! Sunt Maria din București.

În dimineața următoare, m-am trezit mai devreme decât toți.

Știam că după prânz urmau să vină câțiva prieteni ai lor la un grătar lângă piscină.

În loc să plec acasă, așa cum intenționasem, am rămas.

Nu ca să mă răzbun.

Ci ca să-i arăt Cameliei ceva ce uitase.

Pe la ora două au început să sosească invitații.

Printre ei erau vecini, câțiva colegi de afaceri ai fiului meu și chiar părinții unui prieten apropiat al lor, un cuplu trecut bine de șaptezeci de ani.

Doamna purta un costum de baie întreg, iar soțul ei înota liniștit în piscină.

Toată lumea îi saluta cu respect.

Nimeni nu râdea de ei.

Nimeni nu îi privea ciudat.

La un moment dat, una dintre invitate s-a apropiat de mine.

— Ce costum frumos aveți! Și culoarea vă avantajează foarte mult.

I-am mulțumit zâmbind.

Camelia a auzit conversația și părea vizibil deranjată.

Puțin mai târziu, unul dintre invitați a propus să facem o fotografie de grup lângă piscină.

Toată lumea s-a adunat.

Eu am rămas puțin în spate.

Camelia s-a uitat spre mine și a spus, pe un ton forțat:

— Haideți și dumneavoastră în poză.

Am zâmbit.

— Nu cred că e o idee bună.

— De ce?

Am privit-o calm.

— Nu aș vrea să sperii oamenii cu ridurile mele.

În jurul nostru s-a făcut liniște.

Câțiva invitați s-au uitat nedumeriți spre Camelia.

Ea s-a înroșit imediat.

— Eu… nu am vrut…

Atunci una dintre doamnele mai în vârstă a intervenit.

— Dragă, fiecare rid are o poveste. Eu sunt mândră de ale mele. Sper ca într-o zi să ai și tu norocul să ajungi la vârsta noastră.

Mai multe persoane au dat aprobator din cap.

Fiul meu mă privea fără să spună nimic.

Apoi s-a întors spre soția lui.

— Chiar i-ai spus asta mamei?

Camelia a coborât privirea.

— Da…

— Și ai crezut că este amuzant?

Nu i-a răspuns.

Fiul meu a venit lângă mine.

— Mamă, îmi pare rău că n-am intervenit ieri. Ar fi trebuit să o fac.

I-am strâns mâna.

— Uneori oamenii învață mai bine din propriile greșeli decât din certuri.

După plecarea invitaților, Camelia a venit în camera mea.

Avea ochii în lacrimi.

— Îmi pare sincer rău. N-am realizat cât de rău te-am făcut să te simți.

Am privit-o câteva clipe.

— Știi ce m-a durut cel mai tare?

A clătinat din cap.

— Nu faptul că ai făcut o glumă. Ci faptul că ai vrut să mă faci să cred că ar trebui să-mi fie rușine de vârsta mea.

A început să plângă.

— Cred că am devenit prea preocupată de aparențe.

— Frumusețea trece pentru toți, i-am spus liniștită. Respectul, însă, poate rămâne o viață întreagă.

A doua zi, înainte să plec, Camelia mi-a oferit un pachet.

Înăuntru era un costum de baie nou și un bilețel.

„Sper ca data viitoare să-l purtăm împreună, fără ca vreuna dintre noi să se simtă judecată.”

Am zâmbit.

Am îmbrățișat-o, iar apoi mi-am luat rămas-bun de la fiul meu.

În drum spre casă, m-am gândit că ridurile nu sunt ceva ce trebuie ascuns.

Ele sunt dovada anilor trăiți, a bucuriilor, a greutăților și a tuturor momentelor care ne-au făcut oamenii care suntem astăzi.

Iar dacă cineva râde de ele, problema nu este vârsta celui care le poartă, ci lipsa de respect a celui care le judecă.