Am intrat în garaj doar așa

Am intrat în garaj doar așa — ca să iau o cutie veche cu unelte. De obicei merge acolo soțul meu, el face ordine și știe exact ce și unde se află. Eu… eu aproape că nu intru niciodată. Dar în dimineața aceea, nu știu de ce, am simțit nevoia să merg acolo.

Lumina din garaj era slabă, becul pâlpâia — trebuia schimbat de mult timp. Mergeam de-a lungul peretelui și m-am oprit brusc. În colțul din spate, acolo unde era mereu un dulap vechi cu vopsele și alte nimicuri, am zărit… ceva.

La început nu mi-am dat seama ce era. Părea acoperit cu un strat gros de praf, dar ceva din acel „ceva” s-a mișcat.

M-am apropiat. Și atunci m-a cuprins un frig năprasnic, ca și cum temperatura ar fi scăzut brusc în cameră. Am fost cuprinsă de groază când mi-am dat seama ce era 😱😱

Continuarea în primul comentariu 👇👇

Era… un cuib. Imens, alb-gri, de parcă era țesut din vată și pânză de păianjen. Iar înăuntru — zeci, dacă nu sute de creaturi mici.

Păianjeni. Unii se târau pe suprafață, alții stăteau nemișcați, dar vedeam clar: totul era viu. Nu era praf sau mizerie veche — era o adevărată vizuină.

N-am țipat. Am ieșit din garaj ca o săgeată și am trântit ușa în urma mea. Abia după o oră, când a venit soțul meu, am reușit să mă conving să intru iar — cu el, bineînțeles. La început a râs, până a aruncat și el o privire.

Păianjenii erau acolo de mult. Cuibul lor crescuse, ascuns în spatele dulapului, printre cutiile uitate.

Pereții erau acoperiți cu o pânză de păianjen atât de fină încât părea ireală, și pe ea se mișcau lent creaturile păroase — unele cât unghia, altele mult mai mari. Și ouă. Erau grămezi de ouă.

„Cum am putut trăi aici în tot acest timp?” — șopteam, în timp ce chemam cu soțul un deratizator.

De atunci, ocolesc garajul cu orice preț.