Fiica s-a aplecat deasupra sicriului ca să-și îmbrățișeze pentru ultima dată tatăl decedat

Când au ajuns lângă sicriu, au văzut că Marta nu țipa și nici nu plângea.

Își lipise obrazul de umărul tatălui ei și rămăsese nemișcată.

Femeia care strigase arăta cu mâna spre cămașa albă.

— Uitați-vă!

Pe pieptul bărbatului apăruseră câteva pete umede.

Natalia simți că i se taie respirația.

Unchiul lui încercă să o tragă pe Marta înapoi.

În acel moment, fetița ridică încet capul.

— Mama… tata este rece… dar cămașa lui este udă.

Toți se priviră nedumeriți.

Directorul firmei de pompe funebre, aflat și el în încăpere, se apropie imediat.

A privit cu atenție cămașa și observă că umezeala provenea din interiorul sicriului.

Fără să piardă timpul, le ceru tuturor să se dea înapoi.

— Vă rog să-mi faceți loc.

Desfăcu cu grijă cămașa în zona pieptului și verifică.

Apoi ridică privirea.

— Chemați imediat un medic.

În cameră se făcu liniște.

— De ce? întrebă Natalia cu glas tremurat.

— Pentru că nu vreau să risc să ignor ceva ce trebuie verificat.

Medicul de familie, care locuia în apropiere și venise să-și prezinte condoleanțele, ajunse după câteva minute.

Examină cu atenție trupul.

Nu trecu mult până când explică tuturor ce observase.

În urma temperaturii ridicate din încăpere și a proceselor naturale care apar după deces, se formase condens în interiorul sicriului, iar umezeala ajunsese la cămașă. Nu era nimic neobișnuit, însă trebuia verificat pentru a elimina orice îndoială.

Natalia izbucni în lacrimi.

Tensiunea acumulată în ultimele zile îi cedase în sfârșit.

Marta se apropie de mama ei.

— Am făcut ceva rău?

Natalia o îmbrățișă strâns.

— Nu, iubirea mea.

— Eu doar voiam să-i spun la revedere.

Femeile din familie începură și ele să plângă.

Una dintre mătuși îi mângâie fetiței părul.

— Tatăl tău ar fi fost mândru de cât de curajoasă ai fost.

În dimineața următoare, înainte ca sicriul să fie închis definitiv, Natalia o întrebă pe Marta:

— Vrei să mai intri o dată?

Fetița dădu din cap.

Se apropie, puse în mâna tatălui un desen făcut de ea, pe care scrisese cu litere mari:

„Te iubesc, tati. Îți mulțumesc pentru tot.”

Apoi îl sărută ușor pe frunte și făcu un pas înapoi.

— Acum sunt pregătită, șopti ea.

Ceremonia s-a încheiat în liniște.

Ani mai târziu, Natalia avea să-și amintească nu de clipa de panică din acea seară, ci de ultimul gest al fiicei sale.

Îmbrățișarea aceea nu schimbase ceea ce se întâmplase.

Dar îi oferise unui copil șansa de a-și lua rămas-bun în felul în care simțea, iar familiei îi amintise cât de important este să lași loc iubirii și sincerității chiar și în cele mai grele momente.