Într-o zi, după curs, profesoara mea mi-a spus:

Margareta nu s-a așezat la masă.

În schimb, a rămas câteva secunde în picioare, uitându-se la mine.

— Ai dreptate, spuse. Și înainte de orice altceva, îți datorez niște scuze.

— Pentru ce s-a întâmplat în birou?

— Da. N-ar fi trebuit să te sărut fără să-ți cer voie. Indiferent ce am simțit eu în acel moment, tu ești studentul meu și am depășit o limită.

Răspunsul ei m-a liniștit puțin, dar nu mi-a explicat nimic.

— Atunci de ce m-ați chemat aici?

A inspirat adânc.

— Pentru că semeni foarte mult cu cineva.

Apoi s-a îndreptat spre o comodă veche din sufragerie.

A deschis primul sertar și a scos un album foto.

L-a așezat pe masă în fața mea.

— Deschide-l.

Am ridicat coperta.

Primele fotografii erau vechi, unele alb-negru, altele îngălbenite de timp.

Margareta era tânără în ele.

Am întors câteva pagini.

Apoi am ajuns la o fotografie făcută, după data scrisă pe spate, în 1982.

Margareta avea puțin peste douăzeci de ani.

Lângă ea se afla un bărbat.

Am rămas cu mâna pe fotografie.

Pentru că îl cunoșteam.

— Ăsta este bunicul meu.

Margareta închise ochii.

— Da.

M-am ridicat imediat.

— De unde îl cunoașteți?

— Mihai Căruntu a fost colegul meu de facultate.

— Atât?

Nu răspunse.

— Doamnă profesoară?

S-a așezat.

— A fost mai mult decât atât.

Mi-a povestit că ea și bunicul meu se cunoscuseră la Universitatea din București, cu aproape cincizeci de ani în urmă.

Fuseseră împreună aproape trei ani.

Se iubiseră.

Și, pentru o perioadă, plănuiseră chiar să se căsătorească.

Dar familiile lor nu aprobaseră relația, iar viața îi dusese în direcții diferite. Bunicul meu plecase din București. Margareta rămăsese la universitate.

— Nu înțeleg ce legătură are asta cu mine.

— Nici eu n-am înțeles la început.

A întors albumul spre ea și scoase dintre două pagini o fotografie mai mică.

Era o femeie tânără.

— O recunoști?

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— Este mama.

Margareta dădu din cap.

— Adriana.

— De unde aveți fotografia asta?

— Pentru că am cunoscut-o.

Atunci situația deveni cu adevărat ciudată.

Mama mea murise când eu aveam paisprezece ani.

Știam foarte puține despre anii ei de facultate și aproape nimic despre relația ei cu bunicul meu, care murise înainte să mă nasc.

Margareta își împreună mâinile.

— Mama ta a venit la mine acum douăzeci și trei de ani.

Am calculat rapid.

— Cu puțin înainte să mă nasc.

— Da.

— De ce?

Margareta se ridică din nou și aduse un plic.

— Din cauza asta.

Înăuntru era o scrisoare.

Nu mi-a întins-o imediat.

— Înainte să o citești, trebuie să-ți spun ceva. Ce scrie aici reprezintă ceea ce mama ta credea și ceea ce mi-a povestit atunci. Nu înseamnă că fiecare detaliu poate fi considerat automat dovedit.

Apoi mi-a dat scrisoarea.

Era scrisul mamei.

L-am recunoscut imediat.

În scrisoare, mama îi mulțumea Margaretei pentru ajutor.

Scria despre faptul că rămăsese însărcinată la douăzeci și unu de ani și că tatăl copilului plecase din viața ei înainte să afle despre sarcină.

Dar mai era ceva.

Mama fusese speriată că familia ei avea să o respingă.

Bunicul meu murise deja.

Iar Margareta fusese una dintre puținele persoane pe care mama știa că le-ar putea contacta.

— Ați ajutat-o?

— Da.

Margareta îi găsise un loc unde să stea pentru câteva luni, o ajutase să continue facultatea și îi fusese alături după nașterea mea.

Am coborât scrisoarea.

— Atunci dumneavoastră m-ați cunoscut când eram bebeluș.

Ochii ei se umplură de lacrimi.

— Da.

În acel moment am înțeles sărutul de pe obraz.

Nu fusese romantic.

Fusese reacția impulsivă și nepotrivită a unei femei care recunoscuse, după douăzeci și doi de ani, copilul pe care îl ținuse cândva în brațe.

— De ce nu mi-ați spus imediat?

— Pentru că nu eram sigură că ești tu.

Îmi explică faptul că numele Căruntu îi atrasese atenția. Apoi începuse să observe asemănarea cu mama mea și cu bunicul meu.

Dar un nume și o asemănare nu erau dovezi.

De aceea îmi pusese acele întrebări.

— Și de ce toate secretele?

Margareta coborî privirea.

— Aici am greșit. Am încercat atât de mult să fiu sigură înainte să-ți spun ceva, încât am ajuns să mă comport exact în felul care putea fi interpretat cel mai rău.

Nu puteam să nu fiu de acord.

Am mai stat aproape două ore.

Masa pentru două persoane nu fusese o cină romantică.

Pregătise mâncare pentru că voia să-mi spună o poveste care durase aproape jumătate de secol și nu știa cât timp urma să stau.

Dar adevărata surpriză se afla într-un al doilea plic.

Pe el scria:

„Pentru Daniel, dacă vreodată va dori să știe.”

Mama îl lăsase Margaretei cu ani în urmă.

Înăuntru nu era numele tatălui meu biologic.

Era doar o explicație.

Mama îmi scrisese că omul pe care eu îl numeam tată și care mă crescuse era tatăl meu în toate lucrurile care contaseră în copilăria mea. Însă exista o parte din trecutul ei pe care nu avusese curajul să mi-o povestească înainte să moară.

Nu voia ca altcineva să decidă pentru mine dacă trebuia să aflu.

Am plecat în seara aceea cu copii după fotografii și cu scrisoarea mamei.

Dar nu am acceptat fiecare poveste ca adevăr absolut doar pentru că era emoționantă.

În săptămânile următoare am început să verific.

Am vorbit cu mătușa mea.

Am căutat documente vechi.

Am găsit fotografii, scrisori și date care confirmau multe dintre lucrurile povestite de Margareta.

Am aflat și că tatăl meu biologic trăia.

Nu l-am sunat imediat.

Am avut nevoie de timp.

Mai întâi am vorbit cu tatăl care mă crescuse.

Mi-a fost cel mai frică de conversația aceea.

Dar când i-am arătat scrisoarea, a rămas mult timp tăcut.

Apoi mi-a spus:

— Știam că există posibilitatea să nu fii biologic al meu.

Am rămas fără cuvinte.

— Știai?

— Mama ta mi-a spus înainte să ne căsătorim.

— Și nu ai vrut să afli?

A zâmbit trist.

— Am vrut să fiu tatăl tău. Pentru mine, întrebarea importantă era deja rezolvată.

Mai târziu, cu acordul tuturor celor implicați, am făcut și testele necesare pentru a clarifica biologic lucrurile.

Rezultatul a confirmat ceea ce mama bănuise.

Bărbatul despre care scrisese era tatăl meu biologic.

L-am întâlnit câteva luni mai târziu.

Nu a fost o reuniune ca în filme.

Nu ne-am îmbrățișat plângând după cinci minute.

Eram doi străini legați printr-un adevăr biologic și printr-o femeie care nu mai era acolo să ne explice totul.

Am construit, încet, o relație.

Iar Margareta?

După terminarea semestrului, nu mi-a mai fost profesoară.

Și-a cerut din nou scuze pentru felul în care gestionase situația și pentru faptul că depășise o limită atunci când mă sărutase pe obraz.

Am acceptat scuzele.

Din când în când beam o cafea împreună și îmi povestea despre mama mea.

Nu despre secrete.

Despre lucrurile mici.

Cum râdea.

Ce muzică asculta.

Cum își rodea capătul pixului când învăța.

Într-o zi am întrebat-o:

— De ce ați păstrat toate astea douăzeci și doi de ani?

Margareta s-a uitat la fotografia mamei.

— Pentru că mama ta mi-a încredințat povestea ei. Dar povestea nu-mi aparținea mie ca să o spun oricui.

Apoi m-a privit.

— Îți aparținea ție.

În acea seară am înțeles, în sfârșit, de ce profesoara mea se uitase luni întregi la mine de parcă încerca să-și amintească ceva.

Nu încerca să-și dea seama cine eram eu. Încerca să fie sigură că, după douăzeci și doi de ani, îl găsise în sfârșit pe băiatul căruia mama lui îi lăsase adevărul.