Am rămas văduvă acum doi ani, iar săptămâna aceasta am rămas pe plajă cu un necunoscut

Cătălin a citit primul mesaj, apoi pe al doilea. La al treilea, și-a scos ochelarii și i-a așezat lângă ceașca de cafea.
⠀
— Elena, pot să te întreb ceva? Apartamentul în care locuiești este pe numele tău?
⠀
— Da. Al meu și al lui Petre a fost. După ce a murit, am făcut succesiunea. Acum este pe numele meu.
⠀
— Și fiul tău de ce îți cere să semnezi o procură pentru bancă?
⠀
Am ridicat din umeri.
⠀
— Spune că vrea să mă ajute cu niște formalități. Eu nu prea mă pricep la lucrurile astea.
⠀
Cătălin a întors telefonul spre mine.
⠀
— Aici scrie că trebuie să îi dai dreptul să constituie garanții asupra bunurilor tale. Asta nu e o simplă formalitate.
⠀
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
⠀
Mă numesc Elena, am șaizeci și trei de ani și, până în dimineața aceea, crezusem că fiul meu, Răzvan, încearcă doar să mă scutească de drumuri la bancă.
⠀
Cătălin fusese contabil aproape patruzeci de ani. Nu era avocat și nici nu pretindea că știe toate legile, dar înțelegea suficient cât să îmi spună că trebuia să cer explicații înainte de a semna.
⠀
— Nu vreau să mă bag între tine și băiatul tău, mi-a spus. Dar du documentele la un notar sau la un avocat. Și nu semna nimic până nu afli exact ce înseamnă.
⠀
Am deschis din nou conversația cu Răzvan.
⠀
În ultimele cinci dimineți îmi trimisese aproape același mesaj.
⠀
„Mamă, ai semnat?”
⠀
„Mamă, banca așteaptă.”
⠀
„Mamă, nu mă pune să vin după tine până la mare.”
⠀
Nu mă întrebase niciodată dacă sunt bine.
⠀
Nici dacă mâncasem, dacă dormisem sau dacă mă bucuram de vacanță.
⠀
L-am sunat.
⠀
— Răzvan, pentru ce sunt actele?
⠀
— Ți-am explicat deja. Pentru un credit.
⠀
— Al cui credit?
⠀
A tăcut o clipă.
⠀
— Al meu, mamă. Dar nu trebuie să te îngrijorezi.
⠀
— Și apartamentul meu ce legătură are?
⠀
— Trebuie pus garanție. Doar temporar.
⠀
M-am uitat la Cătălin, care stătea în fața mea și privea spre mare.
⠀
— De ce nu mi-ai spus asta de la început?
⠀
— Pentru că știam că o să faci exact așa. O să te sperii degeaba.
⠀
— Câți bani vrei să împrumuți?
⠀
— O sută optzeci de mii de lei.
⠀
Am rămas fără cuvinte.
⠀
Răzvan avea treizeci și șapte de ani, o soție și doi copii. Îl ajutasem de multe ori. Îi plătisem avansul pentru mașină, îi cumpărasem mobilă când se mutase și, după moartea lui Petre, îi dădusem aproape toate economiile noastre pentru renovarea casei.
⠀
Dar niciodată nu îmi ceruse să garantez un împrumut atât de mare cu locuința mea.
⠀
— Nu semnez, i-am spus.
⠀
— Poftim?
⠀
— Nu semnez până nu vorbesc cu un avocat.
⠀
Vocea i s-a schimbat imediat.
⠀
— Aha. Deci acum te învață necunoscutul ăla cum să te porți cu propriul copil?
⠀
— Cătălin nu mi-a cerut nimic. Doar mi-a spus să citesc actele.
⠀
— Tata n-ar fi permis niciodată așa ceva.
⠀
Am simțit o durere veche, cunoscută.
⠀
Petre fusese un om bun, dar ultimii șapte ani din viață îi petrecuse bolnav. Îl îngrijisem zi și noapte. Îi schimbasem pansamentele, îl ajutasem să se ridice din pat și renunțasem la concedii, la prietene și la aproape toate lucrurile care îmi făceau plăcere.
⠀
Nu regretam că avusesem grijă de el.
⠀
Dar eram obosită să mi se spună că viața mea trebuia să se oprească odată cu a lui.
⠀
— Tatăl tău nu mai este aici, Răzvan. Iar eu încă sunt.
⠀
Am închis telefonul.
⠀
În seara aceea, Cătălin m-a invitat la un restaurant mic, aproape de faleză. Am mâncat pește și am vorbit despre copiii noștri, despre cărțile pe care nu avuseserăm timp să le citim și despre cât de ciudat este să te trezești singur după o căsnicie lungă.
⠀
Soția lui murise cu patru ani înainte.
⠀
— La început, mă simțeam vinovat și când ieșeam la o cafea, mi-a mărturisit. Parcă trebuia să cer voie cuiva.
⠀
Am zâmbit.
⠀
— Eu încă mă simt așa.
⠀
— Poate că avem nevoie de puțin timp.
⠀
Nu m-a luat de mână și nu mi-a promis nimic.
⠀
Mi-a turnat doar apă în pahar și m-a întrebat dacă vreau desert.
⠀
A doua zi m-am întors la Târgoviște.
⠀
Am mers direct la o avocată recomandată de o fostă colegă. I-am arătat documentele și mesajele.
⠀
Mi-a explicat că, dacă acceptam constituirea unei ipoteci asupra apartamentului pentru creditul lui Răzvan, locuința mea putea fi executată silit în cazul în care el nu își respecta obligațiile de plată.
⠀
Am ieșit din cabinet cu mâinile reci.
⠀
Nu era vorba despre niște hârtii.
⠀
Era vorba despre casa în care trăisem treizeci și cinci de ani.
⠀
Când Răzvan a venit în acea seară, i-am spus că nu voi garanta creditul.
⠀
S-a înfuriat.
⠀
Mi-a reproșat că nu îmi pasă de nepoți, că sunt egoistă și că un bărbat cunoscut pe plajă devenise mai important decât familia.
⠀
L-am ascultat până a terminat.
⠀
— Răzvan, te iubesc. Dar nu îmi voi pune casa în pericol pentru un împrumut despre care nici măcar nu ai avut curajul să-mi vorbești deschis.
⠀
— Atunci să nu mă mai cauți când ai nevoie de ceva.
⠀
A plecat trântind ușa.
⠀
Am plâns în seara aceea.
⠀
Nu pentru că regretam decizia, ci pentru că îmi dădeam seama cât de mult se schimbase relația noastră.
⠀
Trei săptămâni mai târziu, nora mea m-a sunat.
⠀
Mi-a spus că Răzvan încerca să acopere niște datorii ale firmei lui și că situația era mai complicată decât îmi explicase.
⠀
Nu știa nici ea că intenționase să folosească apartamentul meu drept garanție.
⠀
După încă o lună, Răzvan a venit singur.
⠀
Nu și-a cerut scuze imediat.
⠀
Am băut cafeaua în bucătărie și am vorbit despre copii, despre serviciu și despre problemele lui financiare.
⠀
Abia când s-a ridicat să plece mi-a spus:
⠀
— Mamă, am fost nedrept cu tine.
⠀
— Da, ai fost.
⠀
A dat din cap.
⠀
— Îmi pare rău.
⠀
L-am îmbrățișat.
⠀
Nu i-am oferit apartamentul și nici bani. Dar i-am spus că îl pot ajuta să găsească un specialist care să îl sfătuiască în privința datoriilor.
⠀
A acceptat.
⠀
Cu Cătălin am continuat să vorbesc la telefon. Uneori zilnic, alteori doar în weekend.
⠀
În noiembrie a venit la Târgoviște și am mers împreună la teatru. În decembrie am petrecut trei zile la Brașov.
⠀
Nu ne-am mutat împreună.
⠀
Nu am făcut planuri mari.
⠀
La vârsta noastră, amândoi înțeleseserăm că apropierea nu trebuie grăbită.
⠀
Într-o duminică, Răzvan a venit cu nepoții și l-a cunoscut pe Cătălin.
⠀
Au stat de vorbă aproape o oră. Nu a fost o întâlnire perfectă, dar nici nu a semănat cu cearta de la hotel.
⠀
Când au plecat, fiul meu m-a întrebat:
⠀
— Ești fericită, mamă?
⠀
M-am gândit puțin înainte să răspund.
⠀
— Da. Cred că sunt.
⠀
A zâmbit stânjenit.
⠀
— Atunci mă bucur.
⠀
În seara aceea, după ce am rămas singură, am scos din sertar o fotografie cu Petre.
⠀
Era făcută cu mulți ani în urmă, într-o vacanță la mare. Stăteam amândoi pe nisip, tineri și bronzați, iar el mă ținea de umeri.
⠀
Am privit fotografia câteva minute, apoi am pus-o înapoi la locul ei, lângă celelalte amintiri.
⠀
Petre fusese o parte uriașă din viața mea. Îl iubisem și îl îngrijisem până la sfârșit.
⠀
Dar în dimineața următoare aveam să mă trezesc, să-mi beau cafeaua și să-mi continui viața.
⠀
Iar pentru prima dată după doi ani, gândul acesta nu mă mai făcea să mă simt vinovată.