— „Fără mine ești un nimic!” — mi-a aruncat el în față, cu un zâmbet disprețuitor

L-am privit lung. Atunci am înțeles că roata chiar se întorsese.

Într-o clipă mi-au trecut prin minte toate serile reci, când stăteam singură cu o felie de pâine prăjită și un ceai amar, toate lacrimile ascunse sub plapumă, toate diminețile în care mi-am pus rujul tremurând, spunându-mi: „Astăzi trebuie să reziști”.

El, bărbatul care odinioară mă privea de sus, stătea acum în fața mea ca un străin înfrânt.

Am inspirat adânc. În biroul meu mirosea a cafea proaspăt măcinată și a hârtie nouă, mirosul reînceputului. Pe perete erau schițele mele, visuri pe care le abandonasem, dar care acum se transformaseră în proiecte reale. Era lumea mea. Munca mea. Forța mea.

— Igor, i-am spus calm, tu mi-ai zis cândva că fără tine sunt un nimic. Privește-mă acum. Crezi că mai e adevărat?

El a coborât privirea. Pentru prima dată, nu a avut niciun răspuns.

În spatele lui, colegii mei treceau cu dosare, râdeau, discutau despre proiecte. Era viața pe care mi-o construisem cu mâinile mele.

— Am nevoie de un job, Ana, a repetat el, mai încet.

L-am studiat. Nu mai era omul sigur pe el, cu umerii drepți și cuvintele ascuțite. Era doar un bărbat care pierduse totul.

— Îmi pare rău, Igor. Aici angajăm oameni care cred în ceilalți, nu care îi calcă în picioare.

Am văzut cum înghite în sec. Și, pentru prima dată după mult timp, nu am simțit furie. Doar liniște.

După ce a plecat, m-am așezat la birou și am deschis caietul meu vechi de schițe. Printre linii tremurate și umbre colorate era desenată o casă de la țară, cu pridvor mare și mușcate la geam. Am zâmbit. Era visul meu din copilărie.

M-am gândit la bunica mea, la serile când torcea lângă sobă și îmi spunea: „Fata bună nu se teme de furtuni, ci învață să își facă acoperișul mai puternic.” Atunci am înțeles că nu doar m-am ridicat, dar am devenit mai tare decât îmi imaginasem vreodată.

În fiecare seară, după muncă, îmi lăsam pantofii cu toc sub birou și îmi puneam adidașii. Mergeam pe jos până acasă, prin Bucureștiul agitat, privind oamenii grăbiți. Și, cu fiecare pas, simțeam că îmi aparțin mie însămi.

Colegii mă respectau, clienții mă căutau, iar Marina, cea care mi-a întins mâna atunci când eram pierdută, îmi spunea mereu: „Ți-am zis eu că ai foc în tine.”

Au urmat proiecte mari. O pensiune la munte, un centru cultural într-un sat uitat de lume, chiar și case pentru tineri care nu își permiteau prea mult. Îmi plăcea să lucrez cu rădăcinile, cu tradițiile noastre, să aduc în prezent parfumul copilăriei românești. Oriunde desenam o fereastră, vedeam în ea mușcatele bunicii. Oriunde ridicam un acoperiș, îmi aminteam de vorbele ei.

Anii au trecut, dar clipa în care Igor a venit să-mi ceară ajutorul a rămas vie în mine. Nu ca o rană, ci ca un semn că viața știe să-și facă dreptate.

Într-o vară, am organizat o mică expoziție cu lucrările mele, într-un han vechi restaurat. S-au adunat oameni simpli, studenți, artiști, chiar și bătrâni din sat. În timp ce priveau desenele mele, le vedeam ochii cum se luminează. Și atunci am înțeles că am câștigat nu doar o bătălie cu trecutul, ci o victorie cu mine însămi.

Igor? Am mai auzit de el, rătăcit prin tot felul de afaceri eșuate. Dar nu mai avea nicio putere asupra mea.

Pentru că adevărul era simplu: nu el m-a făcut cine sunt. Eu însămi m-am făcut. Cu fiecare lacrimă, cu fiecare refuz, cu fiecare pas șovăielnic și fiecare zâmbet câștigat.

Și, de câte ori cineva îmi spune: „Nu poți”, îmi aduc aminte de cuvintele bunicii. Atunci îmi ridic privirea și răspund în gând: „Ba pot. Pentru că eu sunt acoperișul meu.”

Asta a fost, de fapt, cea mai mare victorie: să mă regăsesc, să mă ridic și să știu că, indiferent de furtuni, am în mine puterea să strălucesc.