„Nu meriți să trăiești în această vilă”

În liniștea care a urmat, se auzea doar foșnetul hârtiei. Ochii lui Radu alergau pe rândurile actului, iar mâna i se încleșta pe colțul paginii. Elena stătea dreaptă, cu fruntea ridicată, de parcă ani de tăcere și suferință se ridicaseră de pe umerii ei.

— Cum… cum e posibil? —îngăimă el, pierzându-și pentru prima dată siguranța.

— Simplu, Radu —a răspuns Elena, calmă. — Vila asta nu e a ta. N-a fost niciodată. Este a mea, cumpărată cu banii părinților mei, trecuți pe numele meu încă dinainte să ne căsătorim. Ai uitat? Sau poate nici nu ai știut vreodată.

Mihai și-a înălțat privirea spre mama lui, iar în ochii adolescentului se citea pentru prima dată mândria. Vanessa, care până atunci se legăna cu superioritate pe balustradă, își mușcă buza, iar zâmbetul i se topi pe chip.

Radu își aruncă actele din mână, încercând să-și recapete autoritatea.
— Minți! Tot ce avem… tot ce avem este datorită mie!

Elena se apropie de el. Nu mai era femeia care suporta în tăcere. Acum, în glasul ei răsuna puterea unei mame, a unei soții care fusese umilită destul, a unei femei care știa adevărul.

— Tot ce avem, Radu? Nu-ți mai amintesc câți ani am lucrat cot la cot cu tine? Cine îți făcea calculele când nu știai să te descurci? Cine a avut grijă de Mihai, de casă, de fiecare colțișor al vieții tale, în timp ce tu îți făceai de cap? Dar casa aceasta… asta este moștenirea mea, și nu ai niciun drept asupra ei.

Mihai bătu din picior, ridicându-și vocea:
— Ai auzit, tată? Nu mai ești stăpânul aici!

Radu rămase înmărmurit. Vanessa își strânse poșeta la piept și făcu un pas în spate, înțelegând că nu mai are niciun loc în povestea asta.

Elena ridică actele, le strânse la piept și se întoarse către fiul ei.
— Mihai, dragul meu, să nu uiți niciodată: respectul nu se câștigă cu țipete și cu pumni în masă, ci cu iubire și cu adevăr.

În acel moment, tot aerul din vilă părea să se limpezească. O liniște curată coborî peste încăpere, ca după o furtună grea.

Radu își plecă privirea, micșorat, iar pentru prima dată Elena îl văzu nu ca pe un bărbat puternic, ci ca pe un om gol, lipsit de sprijin, prins în propria aroganță.

— Dacă vrei să rămâi aici, vei respecta regulile mele și demnitatea noastră —a spus ea, fără să-și clatine glasul. — Dacă nu, ușa e acolo.

Vanessa a clipit repede, și-a pus geanta pe umăr și a ieșit grăbită, cu tocurile ei lovind nervos în marmură. Radu a rămas nemișcat, prins între orgoliu și realitate.

Elena și-a ridicat bărbia și a privit spre icoana de pe peretele sufrageriei, moștenită de la mama ei. În acea clipă și-a amintit de vorbele bătrânești: „Femeia e stâlpul casei.” Poate că ani de zile fusese în umbră, dar acum își regăsise forța.

A întins mâna și și-a strâns fiul la piept.

— Vom fi bine, Mihai —a șoptit. — Acum e timpul să trăim așa cum merităm.

Și pentru prima dată după mulți ani, vila aceea nu mai era doar rece marmură și pereți înalți. Era din nou acasă.