„Doamna învățătoare, bunicul meu a făcut-o din nou…”

Lucia simți cum tensiunea din clasă devenea de nesuportat. Fetița tremura, ascunsă după catedră, iar bărbatul își încordase maxilarul, încercând să-și impună autoritatea.

Dincolo de ușa sălii, coridorul era plin de copii care încă mai așteptau să fie luați acasă. Unii se uitau curioși, alții se strângeau în brațele părinților. Atmosfera devenise apăsătoare, de parcă întreaga școală simțea pericolul.

„Domnule Rogelio, vă rog să aveți răbdare câteva minute”, insistă directoarea, ridicând mâinile într-un gest de calm.

Dar bărbatul făcu un pas înainte. Ochii lui se întunecară, iar vocea i se ridică.
„Nu mă învățați dumneavoastră ce să fac cu nepoata mea!”

Lucia își simți mâinile transpirând, dar nu se clinti. Își aminti de poveștile bunicii ei, care îi spunea mereu: „Când vezi o nedreptate, să fii stâncă, nu frunză.” Și atunci hotărî să fie stâncă.

„Nu o veți lua de aici, domnule Rogelio”, spuse ea cu voce clară.
„Poliția este pe drum.”

Un murmur străbătu coridorul. Câțiva părinți veniți să-și ia copiii se opriră, simțind că ceva grav se întâmpla. Un tată înaintă instinctiv, apropiindu-se de clasă.

„E mai bine să așteptați autoritățile”, spuse el ferm.

Rogelio începu să dea înapoi, dar privirea lui devenise periculoasă. Întinse mâna spre Mariana, încercând să o tragă de după catedră.

În clipa aceea, Lucia și Carmen se interpuseseră, formând un zid omenesc. Mariana izbucni în plâns, iar ecoul suspinelor ei sfâșia liniștea școlii.

Și atunci, prin ușile mari ale intrării, se auzi zgomotul pașilor grăbiți. Polițiștii intrară hotărâți, cu mâinile pe centuri.

„Domnule Rogelio!”, strigă unul dintre agenți. „Îndepărtați-vă imediat de copil!”

Bărbatul rămase nemișcat pentru o clipă, apoi încercă să protesteze. Dar mâinile ferme ale autorităților îl prinseră, iar cuvintele lui se pierdură în zgomotul cătușelor.

Mariana se aruncă în brațele Luciei, strângând-o cu toată puterea.
„Nu mai pleci de lângă mine, nu-i așa?”, șopti printre lacrimi.

„Nu, iubita mea. Ești în siguranță acum”, răspunse învățătoarea, simțind cum întreaga greutate a momentului se transformă într-o eliberare.

Carmen își șterse fruntea și privi spre ceilalți părinți. Unii aveau lacrimi în ochi, alții își țineau copiii mai strâns. Era ca și cum întreaga comunitate ar fi înțeles, brusc, că uneori răul se ascunde chiar acolo unde te aștepți mai puțin.

Polițiștii îl escortau deja pe Rogelio afară. Copiii murmurau între ei, iar o liniște grea coborî peste școală.

Lucia ridică privirea și spuse cu voce hotărâtă:
„De astăzi, nicio fetiță și niciun băiat nu vor mai trece singuri prin așa ceva. Aici, la școală, vom fi toți o familie.”

Cuvintele ei răsunară puternic, iar părinții încuviințară. Unii chiar aplaudară, ca o izbucnire de solidaritate.

În acea zi, Mariana nu a mers acasă cu bunicul ei. A mers acasă ținându-se de mână cu mama ei, care sosise speriată și plângând, dar recunoscătoare că fiica ei fusese salvată.

Dincolo de dramatismul acelei după-amiezi, întreaga școală a învățat o lecție. O lecție care venea din sufletul comunității românești: să nu lași pe nimeni singur la necaz, să-ți ții aproape copilul și să nu-ți întorci privirea atunci când un adevăr greu îți bate la ușă.

Mariana, în timp ce mergea cu mama ei, șopti printre suspine:
„Doamna Lucia e îngerul meu.”

Iar pentru toți cei care au fost martori, acea zi a devenit dovada că atunci când un om are curajul să spună „nu”, chiar și în fața răului, viața unui copil poate fi salvată pentru totdeauna.