În noaptea nunții a trebuit să-i dau patul meu soacrei, pentru că era „beată”

…pată mică, roșiatică. La început am crezut că e vin. Însă, când am privit mai atent, mi s-a tăiat respirația. Nu era vin. Era sânge.

M-am simțit de parcă pământul mi-ar fi fugit de sub picioare. Într-o clipă, toate gândurile s-au amestecat: soțul meu, soacra, noaptea nunții, patul nostru…

Mi-am dus mâna la gură ca să nu țip. Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi, dar am înghițit în sec. Trebuia să fiu lucidă.

M-am întors pe vârfuri și am coborât scările, cu inima bubuind. În bucătărie, cafeaua era deja pregătită. Mama mea, care dormise în camera de oaspeți, mă aștepta cu un zâmbet larg:
— „Ai dormit bine, draga mea?”

Am dat din cap, incapabilă să scot un cuvânt. M-am așezat la masă și am simțit cum îmi tremură mâinile. Gândul că soțul meu dormea lângă mama lui, iar pe cearșaf era o pată de sânge, îmi făcea stomacul să se strângă.

După câteva minute, am auzit pași pe scări. Soacra mea a coborât, aranjată, cu părul prins perfect, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— „Bună dimineața, scumpo. Ce bine ai făcut cafeaua!” a spus zâmbind fals.

Am privit-o drept în ochi. Nu am zis nimic. Soțul a apărut la scurt timp după, cu o privire vinovată, dar forțând un zâmbet.
— „Hai, iubito, mergem la părinții tăi?”, a zis, evitându-mi privirea.

Am simțit cum totul se rupe în mine. În loc să răspund, am urcat direct în cameră. Cearșaful era strâns. Curat. Pata dispăruse.

Am deschis dulapul și am găsit o bucată de pânză mototolită. Când am desfăcut-o, inima mi s-a oprit. Pata de sânge era acolo. Cineva o ascunsese.

În acel moment, am știut că nu mai pot trăi cu un asemenea secret. Mi-am luat telefonul și am ieșit afară, tremurând. Aerul rece m-a lovit în față, dar nu m-a trezit din coșmar.

Am sunat-o pe mama mea.
— „Mamă, vin acasă.”
— „Ce s-a întâmplat, draga mea?”
— „Totul. S-a terminat totul.”

Câteva ore mai târziu, eram înapoi în casa părinților mei, îmbrăcată în rochia de mireasă de cu o zi înainte, cu rimelul întins pe obraji. Tata, care nu spunea multe, m-a privit lung, apoi a oftat:
— „Mai bine o lacrimă acum, decât o viață întreagă de rușine.”

În zilele următoare, soțul meu a încercat să mă caute, să-mi explice, să spună că „nu s-a întâmplat nimic”. Dar tăcerea lui din dimineața aceea spunea tot.

Mi-a luat luni întregi să-mi revin. Am renunțat la ideea de căsnicie perfectă și am învățat să mă iubesc mai mult.

Astăzi, când mă uit înapoi, nu mai simt furie. Simt doar recunoștință. Pentru că am aflat adevărul la timp. Pentru că am avut curajul să plec.

Și pentru că am înțeles, în sfârșit, că uneori, chiar și în ziua în care ar trebui să înceapă povestea ta de dragoste, destinul îți arată că e mai bine să te trezești din vis — decât să trăiești o viață întreagă într-un coșmar.