Fata care călătorea singură a dispărut în 2011. După 7 ani, sacul ei de dormit a fost găsit în…

Unul dintre pescari, un bărbat trecut de 40 de ani pe nume Dănuț, a simțit că plasa s-a agățat de ceva greu. Când au tras-o la mal, printre algele uscate s-a ivit un obiect murdar, acoperit de nămol. La început au crezut că e o bucată de pânză veche, dar când au început să o curețe, au văzut fermoarul. Era un sac de dormit.

Pe o margine, de-abia vizibil, se mai citea un nume: „Sofia P.”

Bărbații s-au privit între ei. Niciunul nu a spus nimic câteva secunde. Apoi Dănuț a scos telefonul și a sunat la poliție.

În câteva ore, zona era plină de echipe de anchetă. Apa scăzută lăsase la vedere malul noroios și câteva bucăți de material care păreau haine. S-au găsit resturi de bocanci, un termos ruginit și o brățară subțire din argint.

Când au anunțat familia, Pavel a rămas nemișcat. A mers acolo în aceeași zi, cu inima bătându-i nebunește. Când a văzut sacul de dormit, a știut. Era al Sofiei. Îl cumpărase chiar el, cu ani în urmă, de la un magazin din Cluj.

Polițiștii au început să sape în jur. La câțiva metri de locul unde fusese găsit sacul, au descoperit un mic adăpost din pietre și crengi. În interior, oasele albe ale unui om. Analizele ADN au confirmat mai târziu ceea ce Pavel simțea deja: era Sofia.

Presa a explodat. Timp de câteva zile, ziarele și televiziunile au vorbit despre „misterul din Apuseni”. Se specula că fata ar fi fost atacată de animale sălbatice sau că ar fi alunecat într-o prăpastie. Dar anchetatorii au descoperit altceva: lângă resturile ei s-a găsit un jurnal, păstrat într-o pungă de plastic.

Primele pagini erau obișnuite — descrieri ale traseelor, notițe despre vreme, schițe ale peisajului. Dar ultimele trei pagini i-au înghețat sângele lui Pavel. Scrisul era tremurat:

„Am rătăcit poteca. Busola s-a stricat. De două zile nu mai am semnal. Apa s-a terminat. Noaptea e frig. Dar munții sunt frumoși… Dacă cineva va găsi asta, spuneți-le că n-am renunțat. Am luptat. Nu mi-e frică.”

Când Pavel a terminat de citit, lacrimile îi curgeau pe față. În acel moment, ceva din el s-a liniștit. Nu pentru că și-a găsit sora, ci pentru că a înțeles că ea nu a murit în zadar. Trăise așa cum și-a dorit — liberă, în mijlocul naturii pe care o iubea.

După înmormântare, Pavel a decis să ridice o mică cruce de lemn pe malul lacului. A scris pe ea:
„Sofia – fata care a iubit munții mai mult decât teama.”

În anii care au urmat, acel loc a devenit un punct de oprire pentru turiști. Unii aprindeau o lumânare, alții lăsau câte o floare. Pavel venea acolo în fiecare vară, se așeza pe o piatră și privea apa.

– Ai avut dreptate, soră, – murmura el. – Munții chiar nu mint. Doar păstrează secretele celor care îi iubesc.

Când vântul bătea printre brazi, i se părea că aude o voce familiară, șoptindu-i de undeva din depărtare:
– Sunt bine, frate. N-am fost niciodată singură.

Și pentru prima oară după șapte ani, Pavel a simțit pace. Munții nu mai erau un loc al durerii, ci al amintirii. O amintire care trăia, caldă, ca o flacără mică, în inima lui.