El a refuzat să plătească pentru operația soției sale

Când ușa salonului s-a închis și pașii medicilor s-au pierdut pe coridor, Constantin a rămas singur lângă patul Tămarei. Privirea lui se opri pe chipul ei palid, aproape transparent. Era prea tânără ca să moară. Prea bună ca să fie trădată în halul ăsta.

Își aminti prima dată când o văzuse — o femeie hotărâtă, elegantă, care venise la spital pentru o simplă consultație. Vorbea cu respect, zâmbea sincer și mulțumea fiecărui asistent. Așa era Tamara: o lumină. Iar acum, acea lumină se stingea sub ochii lui.

Noaptea aceea, Constantin nu a plecat acasă. S-a așezat pe scaun și a vegheat-o, ascultându-i respirația tot mai grea. Când monitorul a început să piuie neregulat, a luat o decizie care i-ar fi putut costa cariera.

— N-am voie s-o las să moară, — a murmurat el, ridicându-se.

A strâns din dinți, a chemat o asistentă de încredere și au început pregătirile. Fără aprobări, fără semnături, doar cu speranță și inimă. Operația a durat ore întregi. Când s-a terminat, soarele răsărea peste spital.

Tamara trăia. Slabă, dar în viață. Constantin a simțit cum lacrimile i se adună în ochi. Știa că urmează scandal, dar pentru prima dată în viață simțea că făcuse ceea ce era cu adevărat corect.

Câteva zile mai târziu, Dumitru s-a întors din concediu. În spital, toți îl priveau cu o combinație de dispreț și tăcere. Când a intrat în salon și a văzut-o pe Tamara cu ochii deschiși, a rămas fără grai.

— Credeam… că… — a bâiguit el.
— Că sunt moartă? — l-a întrerupt Tamara cu o voce abia auzită, dar tăioasă. — Știu tot, Dumitru. Știu despre bani. Și despre amanta ta.

El a încercat să râdă, dar râsul i s-a frânt pe buze.
— N-ai dovezi, — a zis rece.

Tamara a întors privirea spre noptieră. Pe ea, telefonul înregistra tot. Toată discuția. Tot adevărul.
— Acum am, — a spus ea simplu.

În acea clipă, Dumitru a înțeles că pierduse totul. Averea, reputația, libertatea. Tamara, femeia pe care o credea slabă, se ridicase din moarte nu doar pentru a trăi, ci pentru a-l înfrunta.

Câteva luni mai târziu, el era cercetat pentru fraudă și tentativă de omor prin neglijență. Iar Tamara, refăcută, a vândut compania, și-a cumpărat o casă mică la marginea Brașovului și s-a întors la pasiunea ei: pictura.

Într-o zi, Constantin a venit s-o vadă. A adus un buchet de flori de câmp și un zâmbet sincer.
— Cum te simți? — a întrebat el.
— Liberă, — i-a răspuns ea, privind spre munți. — Și recunoscătoare. Uneori, viața îți ia tot ca să-ți arate ce înseamnă cu adevărat să trăiești.

Vântul a fluturat perdeaua albă, iar Tamara a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Moartea trecuse pe lângă ea, dar în loc să-i fure viața, îi dăduse curajul să înceapă din nou.