Mi-am imaginat mereu că noaptea nunții mele va fi cea mai frumoasă din viața mea

Mi-am ținut respirația câteva secunde, privind bucata aceea mică de plastic ca pe o dovadă dintr-un film prost. Nu voiam să cred. Nu voiam să fiu femeia care își dă seama, în prima dimineață de după nuntă, că s-a măritat cu un străin.

Am pus ambalajul pe noptieră, lângă buchetul de mireasă care se ofilise peste noapte, și m-am dus la baie. M-am privit în oglindă. Rimelul era întins, părul ciufulit, iar în privire se citea o oboseală adâncă, dar și o furie mocnită.

În spatele meu, Mihai s-a mișcat în pat. L-am văzut în oglindă cum se întinde, cum oftează și își trece mâna prin păr, ca și cum n-ar fi fost nimic în neregulă.

— Ce faci așa devreme? a întrebat el, zâmbind somnoros.

— Curăț, am spus sec.

— Mama a plecat devreme, că i s-a făcut rușine… a adăugat el, ridicându-se.

L-am privit drept în ochi. Acolo nu era nici urmă de rușine. Doar nepăsare. Și un soi de liniște stranie, ca și cum știa ceva ce eu încă nu înțelesesem pe deplin.

Am arătat spre noptieră.
— Ce e asta, Mihai?

Privirea i s-a mutat pentru o clipă pe ambalaj, apoi înapoi la mine.
— Nu știu, probabil a căzut din geanta mamei, a zis repede, prea repede.

— Din geanta mamei tale? am repetat încet, fiecare cuvânt tăios ca o lamă.

El a ridicat din umeri, a încercat să râdă, dar râsul i s-a oprit pe buze când a văzut că nu glumeam.

Am luat rochia de pe spătarul scaunului și am început să o împachetez, fără un cuvânt.
— Unde pleci? a întrebat el, apropiindu-se.

— Acasă. La mine. La părinții mei.

— Ana, te rog… Nu face o scenă. E o neînțelegere, a zis, întinzând mâna spre mine.

Am făcut un pas înapoi.
— O neînțelegere e când uiți să cumperi lapte. Nu când găsești asta în patul tău de nuntă.

Ochii i s-au îngustat, și pentru prima dată am văzut altceva în privirea lui. Nu era vinovăție. Era furie.

— Ești nebună, a spus printre dinți. Mama a fost beată, am avut grijă de ea. Atât.

Am luat ambalajul, l-am pus în buzunar și am ieșit din cameră fără să mai privesc înapoi.

În lift, lacrimile au început să curgă fără să le mai pot opri. În fața recepției, o tânără de la hotel m-a privit îngrijorată.
— Totul e în regulă, doamnă?
— Nu, dar o să fie, i-am răspuns.

Când am ajuns acasă, mama m-a privit fără să spună nimic. A știut doar din felul în care țineam rochia în brațe. A pus ibricul pe foc și m-a lăsat să plâng în tăcere.

Zilele care au urmat au fost o ceață. Mesaje, apeluri, scuze, minciuni. Mihai spunea că am înțeles greșit, că totul e o coincidență. Dar ceva din mine nu mai voia să creadă. Nu mai putea.

O săptămână mai târziu, am primit un plic la ușă. Fără expeditor. Înăuntru era o fotografie făcută în noaptea nunții. Se vedea clar camera noastră, lumina stinsă, și doi oameni în pat. Unul era Mihai. Celălalt… era mama lui.

M-am prăbușit în genunchi. Tot aerul mi-a fost smuls din piept.

Atunci am înțeles că uneori adevărul nu vine cu strigăte, ci cu o tăcere grea, care te rupe pe dinăuntru.

Am împachetat totul din nou, dar de data asta n-am mai plecat la părinți. Am plecat spre o viață nouă, fără minciuni, fără rușine, fără „pentru totdeauna”-uri goale.

Pentru prima dată după mult timp, am respirat adânc. Am privit în oglindă și am văzut o femeie care nu mai plângea, ci se ridica.

Și mi-am promis ceva: că nimeni, niciodată, nu mă va face să dorm pe canapea în propria mea viață.