„Nepoata mea mi-a spus că sunt o nimeni și toată familia a râs. A doua zi dimineață…”

Am închis ușa camerei și m-am așezat pe marginea patului.

Din sufragerie se auzeau râsete.

Râsete în casa mea.

Am privit în jur. Fotografiile de pe perete, toate cu Eduard. Prima lui zi de școală. Ziua în care a terminat facultatea. Nunta lui.

Viața mea.

Totul fusese pentru el.

Am muncit 35 de ani la poștă. Am strâns bani leu cu leu. I-am plătit studiile. L-am ajutat să-și cumpere prima mașină.

Și în ultimii ani… aproape toate cheltuielile lor.

Telefonul Sofiei.

Vacanța lor la mare.

Chiar și avansul pentru apartamentul în care locuiau.

Am oftat adânc.

Atunci telefonul meu a vibrat.

Mesaj de la Eduard.

„Mamă, mâine trebuie plătită rata la bancă. Îți amintești că ai zis că ne ajuți luna asta?”

M-am uitat la ecran câteva secunde.

Știam exact la ce se referă.

Rata pentru apartamentul lor: 3.800 de lei.

O plăteam eu de aproape un an.

„Pentru că e greu la început”, spusese el.

De fapt… devenise obișnuință.

Am tastat încet.

„Descurcă-te singur.”

Am trimis mesajul și am lăsat telefonul pe noptieră.

În sufragerie, cântecul de „La mulți ani” începuse fără mine.

Nu m-am mai întors la masă.

După vreo jumătate de oră au plecat.

Am auzit ușa trântindu-se și liniștea s-a așternut în casă.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme.

Mi-am făcut cafeaua și am ieșit pe balcon.

Era frig, dar aerul era curat.

Pentru prima dată după mult timp, simțeam ceva ciudat.

Libertate.

La ora nouă m-a sunat Eduard.

Nu am răspuns.

Apoi încă o dată.

Și încă o dată.

În final am primit un mesaj.

„Mamă, banca tot sună. Ce facem?”

Am zâmbit ușor.

La prânz am mers la notar.

Casa în care locuiam era mare. Mult prea mare pentru mine.

Am semnat actele pentru vânzare.

În două săptămâni urma să mă mut într-un apartament mic, într-un cartier liniștit.

Restul banilor i-am pus într-un cont pe numele meu.

Fără împrumuturi.

Fără „ajutoare”.

Fără telefoane disperate.

Seara, Eduard a apărut la ușă.

Era palid.

„Mamă… ce se întâmplă? De ce nu răspunzi?”

L-am privit calm.

„Pentru că nu mai sunt banca ta.”

A rămas fără cuvinte.

„Dar… suntem familie…”

Am dat din cap încet.

„Familia nu râde când un copil își insultă bunica.”

Tăcere.

„Și familia nu spune că mama lor e o povară.”

Ochii lui s-au umezit.

Dar era prea târziu.

I-am întins o cutie.

Înăuntru erau cheile mașinii pe care i-o cumpărasem și ultima chitanță plătită de mine.

„De aici încolo… viața ta e responsabilitatea ta.”

A plecat fără să mai spună nimic.

Am închis ușa.

Casa era liniștită.

M-am așezat la masă, mi-am turnat o cană de ceai și, pentru prima dată după ani de zile, am simțit ceva ce credeam că pierdusem.

Respectul pentru mine însămi.