O fată de 20 de ani a rămas însărcinată din greșeală cu un muncitor de pe șantier…

Mirela a rămas nemișcată în ploaie, cu umbrela tremurând în mâini. Îl privea pe Andrei cum râde cu colegii, fără griji, fără să știe nimic despre povara pe care ea o purta de atâția ani. Inima i se strângea.

Când băiatul s-a apropiat de mașină, ea a zâmbit, dar zâmbetul i-a fost fragil, forțat. Andrei a urcat și și-a scuturat ghiozdanul ud, povestindu-i despre o notă bună la matematică. Mirela dădea din cap, dar în mintea ei se derulau imagini din trecut — chipul lui Ion, privirea mamei lui, ploaia din noaptea în care a născut.

În seara aceea, după ce l-a culcat, a rămas mult timp la masă, cu o cană de ceai rece. În adâncul sufletului știa: chipul acela familiar pe care îl văzuse la școală nu era doar o coincidență. În ultimele luni, prin oraș se mutaseră oameni noi, iar printre ei se zvonea că o firmă mare de construcții deschisese un șantier în zonă.

În următoarele zile, Mirela a început să-l vadă tot mai des. Un bărbat înalt, bronzat, cu părul încă negru, dar cu riduri la colțurile ochilor. Ion. Lucrând la marginea drumului, cu casca galbenă pe cap, de parcă viața n-ar fi trecut niciodată peste el.

O dată, ochii lor s-au întâlnit. El a rămas cu lopata în aer, neștiind dacă să zâmbească sau să plece. Mirela s-a întors pe călcâie și a plecat fără un cuvânt.

Dar soarta avea alte planuri.

După o săptămână, Andrei a venit acasă cu un pliant în mână. „Mama, am fost la un târg de cariere. Un domn de la o firmă de construcții m-a întrebat dacă nu vreau să fac practică la vară. Mi s-a părut foarte de treabă. Zicea că te cunoaște…”

Inima Mirelei a început să bată tare. A luat pliantul. Pe el scria clar: „Firma de construcții I. Popescu – Calitate și tradiție”.

În noaptea aceea, nu a dormit deloc. Nu știa dacă să spună adevărul sau să-l lase pe Andrei să afle singur. Dar viața o învățase că tăcerea, uneori, doare mai tare decât orice cuvânt.

A doua zi, a mers la șantier. Ion a văzut-o venind și a lăsat totul din mână. „Mirela…” — a spus încet.

Ea nu i-a dat voie să continue. „Nu veni la mine cu regrete. Nu după tot ce ai făcut.”

Ion a oftat, rușinat. „N-am știut cum să mă întorc. M-au obligat, m-au amenințat… Tatăl meu a murit, mama e bolnavă. N-a trecut o zi fără să mă gândesc la tine.”

„Ți-ai adus aminte cam târziu”, a spus ea rece.

S-a întors să plece, dar el a rostit numele fiului lor. „Andrei… e băiatul meu, nu?”

Mirela s-a oprit. Liniștea dintre ei a fost mai grea decât ploaia de afară.

În acea clipă, Andrei, care o urmărise de la distanță, s-a apropiat încet. „Mama, cine e domnul ăsta?”

Cuvintele i-au rămas în gât. A simțit că tot ce a ascuns atâția ani se destramă. Apoi, cu o voce abia șoptită, a spus: „E… tatăl tău.”

Băiatul a încremenit. Ion și-a scos casca și s-a apropiat, cu lacrimi în ochi. „Andrei, nu te-am părăsit pentru că n-am vrut să fiu acolo. N-am avut curaj. Dar dacă mai e o șansă să fiu măcar un pic parte din viața ta, o să lupt pentru ea.”

Timpul s-a oprit. Mirela și Andrei s-au privit. În ochii băiatului se citea furie, dar și curiozitate. În cei ai femeii — oboseală, dar și o mică scânteie de eliberare.

Viața nu i-a mai adus înapoi ce pierduseră, dar în zilele următoare, Ion a început să treacă pe la ei. Nu vorbeau mult, dar tăcerile lor erau mai ușoare. Andrei îl privea cu reținere, însă încet-încet a început să înțeleagă.

Anii nu pot șterge trecutul, dar pot aduce iertarea.

Iar pentru Mirela, care și-a crescut copilul singură, acel moment nu a fost o întoarcere în trecut, ci dovada că viața poate merge mai departe chiar și după cele mai grele furtuni.