Am auzit un plânset în parc.

Era o după-amiază liniștită de duminică. Soarele abia mai răsărea printre copaci, iar frunzele căzute foșneau sub pașii oamenilor care se plimbau agale. Țineam în mână o pungă cu semințe și mă gândeam să hrănesc porumbeii, când am auzit acel plânset subțire, sfâșietor, care rupea tăcerea.

La început am crezut că e un copil care s-a lovit, dar pe măsură ce m-am apropiat, ceva din acel sunet m-a făcut să tresar. Era un plâns adânc, din suflet, de parcă micuțul ar fi pierdut tot ce avea mai drag.

Am privit în jur și, la capătul băncii de lângă leagăne, am văzut un băiețel de vreo cinci ani, îmbrăcat subțire, cu obrajii roșii de frig și ochii umflați de lacrimi. Ținea în brațe o jucărie murdară, un ursuleț fără o ureche. M-am apropiat încet, cu grijă.

— Hei, puiule, ce s-a întâmplat? Unde e mama ta? am întrebat eu, cu voce blândă.

Copilul a ridicat privirea și în clipa aceea am simțit cum mi se taie respirația. Îl știam. Era copilul vecinei mele, Irina, femeia care stătea la două blocuri distanță de mine. Cu o săptămână în urmă, văzusem afișe peste tot prin cartier cu chipul lui și cu titlul mare: „Copil dispărut!”

Am rămas împietrită. M-a privit speriat, apoi și-a strâns ursulețul și a făcut un pas înapoi.
— Nu-ți fie frică, dragul meu, sunt vecina mamei tale. Hai să mergem acasă, o să te duc la ea, i-am spus tremurând.

Dar băiețelul a clătinat din cap.
— Nu… nu pot. Mi-a zis să nu merg cu nimeni.

Atunci am simțit cum inima îmi bate nebunește. Am scos telefonul din buzunar și am sunat la 112. Cu mâna liberă am încercat să-l liniștesc, dar el continua să plângă. În câteva minute, o patrulă de poliție a ajuns la fața locului.

Unul dintre agenți, un bărbat solid, s-a apropiat și l-a luat în brațe. Copilul s-a agățat de el cu putere, de parcă simțea în sfârșit că e în siguranță.

Când am ajuns la secție, am aflat că fusese găsit la câțiva kilometri de locul unde dispăruse. Se pierduse după ce fugise de lângă mama lui într-un moment de neatenție. Irina a venit alergând, cu părul vâlvoi și ochii plini de lacrimi. Când și-a văzut copilul, a căzut în genunchi și l-a strâns în brațe fără să mai poată spune nimic.

Toți cei din jur au tăcut. Am simțit cum mi se umezesesc ochii. Mă gândeam că, în doar câteva clipe, viața acelei femei ar fi putut fi distrusă pentru totdeauna.

Mai târziu, în drum spre casă, m-am oprit din nou în parc. Ursulețul copilului era încă acolo, pe bancă, uitat. L-am ridicat și l-am curățat ușor, apoi l-am dus la Irina. Când i l-am întins, a zâmbit printre lacrimi.
— Mulțumesc… pentru tot, a spus ea cu o voce abia auzită.

Atunci am înțeles ceva. Uneori, nu trebuie să fii erou ca să salvezi o viață. Trebuie doar să asculți. Să auzi un plânset acolo unde alții trec mai departe.

De atunci, ori de câte ori aud un copil plângând, mă opresc. Poate că nu e doar un plâns trecător. Poate că e un strigăt de ajutor pe care cineva, undeva, îl așteaptă cu disperare să fie auzit.