În noaptea nunții, socrul meu mi-a băgat zece bancnote de o sută de dolari în mână și a bâiguit

Am urcat în mașina Loredanei fără să spun un cuvânt. Mâinile îmi tremurau, iar haina subțire de mireasă era udă leoarcă. Ea a pornit motorul și a întrebat doar atât:

— Unde mergem?

— Nu știu… oriunde, doar departe de aici.

Am condus ore întregi fără direcție, până când am ajuns în fața unui motel vechi de la marginea orașului. Loredana mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:

— Dormi puțin. Dimineață ne gândim ce facem.

Dar somnul nu a venit. Pe noptieră, teancul de bani stătea acolo, rece, ca o dovadă a unui secret murdar. Ce putea fi atât de grav încât socrul meu să-mi spună să fug în noaptea nunții?

Pe la 6 dimineața, am primit un mesaj de la mama. Spunea doar: „Sună-mă când poți. A venit poliția.”

M-am ridicat brusc din pat, simțind cum mi se strânge stomacul. Am format numărul mamei, dar vocea ei tremura:

— Teodora, e bine că ești vie… Horia… a fost dus la spital.

— Ce?! Ce s-a întâmplat?

— Au venit noaptea la el acasă… l-au găsit inconștient… și socrul tău e dispărut.

Telefonul aproape mi-a căzut din mână. Loredana m-a prins și m-a făcut să stau jos.

— Ți-a spus omul să fugi… — a murmurat ea. — Poate știa ce urmează.

Am plecat imediat spre spital. Când am intrat, Horia era conectat la aparate, palid și inert. Doctorii au spus că fusese intoxicat cu o substanță necunoscută. M-am prăbușit lângă pat, cu lacrimile șiroind pe față.

Polițistul de la ușă s-a apropiat de mine.

— Doamnă, știați că soțul dumneavoastră era implicat într-o anchetă economică? Se pare că firma tatălui lui ascundea bani și făcea tranzacții ilegale. Cineva încerca să scape de dovezi.

Atunci am înțeles. Socrul meu mă avertizase. El știa că urma o lovitură. Zece bancnote de o sută de dolari nu erau o mită, ci biletul meu de scăpare.

După câteva zile, Horia și-a revenit. Mi-a povestit printre lacrimi că totul fusese o răzbunare a unor foști parteneri de afaceri ai tatălui său. Tatăl lui, domnul Bălan, fusese găsit mai târziu într-un sat de munte — viu, dar rănit, ascuns de oamenii care îl căutau.

A trecut aproape un an până când liniștea s-a așezat din nou peste viața noastră. Firma familiei a fost închisă, averea pierdută, dar pe mine nu mă mai interesa luxul.

Într-o seară, stăteam cu Horia la o cană de ceai, într-un apartament mic din Ploiești, și el mi-a spus:

— Dacă ai fi plecat fără să te mai întorci, nu te-aș fi putut învinui.

I-am zâmbit și i-am răspuns:

— N-am fugit ca să scap de tine. Am fugit ca să ne pot avea pe amândoi, vii.

De atunci, fiecare dată când plouă noaptea, îmi amintesc de acea seară — de banii reci în palmă, de vocea tremurată a unui bărbat care încerca să salveze ce mai putea fi salvat.

Și uneori, când viața pare nedreaptă, îmi spun că poate avertismentele nu sunt blesteme, ci semne. Iar iubirea adevărată nu se măsoară în averi, ci în curajul de a rămâne când toți ceilalți fug.