Când din magazinul meu au început să dispară, într-un mod ciudat, produsele scumpe

Pe ecran, înregistrarea arăta clar rafturile din spatele magazinului, acolo unde țineam produsele mai scumpe. Noaptea era liniște, doar lumina palidă a becului de la depozit clipea din când în când. Nicio mișcare, nicio umbră. Apoi, ceva s-a schimbat.

Una dintre cutii s-a mișcat singură. La început am crezut că e un curent de aer sau o iluzie optică, dar apoi o altă cutie a căzut de pe raft, ca și cum cineva ar fi tras-o. Polițistul s-a uitat la mine și a ridicat din sprâncene.

Am dat play mai departe. În următoarele secunde, din spatele rafturilor a apărut o siluetă mică, încovoiată. Nu era nici bărbat, nici femeie. Era un copil. Un băiețel firav, murdar, care mergea desculț pe cimentul rece. Ținea în brațe o bucată de brânză, iar în buzunar i se vedea vârful unui pachet de cafea.

Mi s-a făcut pielea de găină. Nu era un hoț obișnuit, ci un copil flămând. A deschis ușa laterală, care se pare că nu se închidea bine, și a dispărut în noapte.

Polițistul m-a întrebat dacă vreau să depun plângere. Am tăcut. Ce să spun? Că un copil fără adăpost îmi furase mâncare? M-a cuprins o rușine amară. Îmi adusesem aminte de vremurile când abia îmi deschisesem magazinul și nu aveam bani nici de chirie. Mâncam covrigi cu apă și visam să am o viață mai bună.

A doua zi dimineață, am venit mai devreme la magazin. În curte, lângă tomberon, era același băiețel. Dormea învelit cu o pungă de plastic, iar lângă el era un cățel mic, negru. Am rămas nemișcat câteva clipe, apoi m-am apropiat ușor.

— Hei, micuțule, am zis încet, să nu-l sperii. Vrei ceva de mâncare?

S-a ridicat brusc și a făcut un pas înapoi, ținând câinele strâns în brațe. Avea ochii mari, albaștri, și plini de teamă.

— N-am furat nimic, a zis aproape în șoaptă. Doar… doar am vrut să-i dau și lui ceva.

Mi s-a pus un nod în gât. L-am dus înăuntru, i-am dat să mănânce și l-am lăsat să se spele. Mi-a spus că îl cheamă Radu și că mama lui murise cu câteva luni în urmă. Trăia pe stradă, iar câinele, un pui găsit în ploaie, era singura lui familie.

Am închis magazinul pentru o oră și am stat cu el la masă. M-a privit cu o sinceritate cum n-am mai văzut la nimeni. Mi-a spus că voia doar să fure lucruri care miroseau „a acasă”, cum era cafeaua sau brânza, pentru că îi aminteau de mama lui.

În ziua aceea am luat o decizie care mi-a schimbat viața. L-am dus la primărie, am vorbit cu o asistentă socială și am promis că îl voi ajuta să-și reia viața. L-am luat apoi în grijă, l-am făcut ucenic în magazin și i-am arătat cum se fac lucrurile cinstit.

Astăzi, Radu are cincisprezece ani și e cel mai bun angajat al meu. Nu mai e băiatul speriat din înregistrări, ci un tânăr cu inimă mare, care zâmbește mereu și salută fiecare client cu respect.

Uneori, când privesc rafturile pline, îmi aduc aminte de acea noapte. Și în loc de furie, simt recunoștință. Pentru că uneori, Dumnezeu ne arată lipsurile nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne dea șansa să facem bine.

Și de atunci, în fiecare seară, înainte să închid magazinul, las pe tejghea un pachet de brânză și o cafea. Nu pentru că mi-e teamă să dispară din nou, ci pentru că, poate, undeva acolo, mai e cineva care are nevoie de ele.