Am 60 de ani și am petrecut noaptea cu un străin

În fotografie era o femeie tânără, frumoasă, cu zâmbetul larg și ochii plini de viață. Dar nu asta m-a făcut să îngheț. Ci faptul că femeia din poză eram eu.

Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji. Am luat cadrul cu mâinile tremurânde, convinsă că poate nu văd bine. Dar nu, nu era nicio greșeală. Era o poză făcută cu mulți ani în urmă, într-o excursie la munte, cu soțul meu și copiii. O poză pierdută de demult.

— „De unde ai asta?” — am întrebat, cu voce stinsă.

Radu s-a uitat la mine, apoi a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat pe suflet o povară grea.
— „Pentru că… te-am cunoscut demult. Foarte demult. Tu doar… nu-ți mai amintești.”

Am înlemnit. Îl priveam și încercam să caut în ochii lui un colț de amintire. Nimic. Doar acea senzație ciudată de familiaritate care mă urmărea de la început.

— „Ne-am văzut prima dată acum aproape 40 de ani,” a continuat el. „Eram student, iar tu lucrai la librăria din centru. Mi-ai vândut o carte, ‘Maitreyi’. Ți-am spus atunci că semeni cu ea. Ți-a plăcut complimentul, dar ai râs și mi-ai spus că ești deja măritată.”

Am rămas fără cuvinte. Într-adevăr, lucrasem la librărie în tinerețe. Cât de mult timp trecuse de atunci… Cum de mai ținea minte?

— „După aceea, am plecat în străinătate. N-am mai aflat nimic de tine. Până acum o lună, când te-am văzut întâmplător într-o cafenea. Am știut imediat că ești tu. Nu m-am putut abține…”

Simțeam cum mi se umezesc ochii. Toate amintirile vieții mele, tot ce crezusem pierdut, păreau să se amestece într-un vis ciudat.

— „Dar de ce nu mi-ai spus cine ești?” am întrebat aproape șoptit.

— „Pentru că n-ai fi venit cu mine. N-ai fi acceptat. Dar aveam nevoie să te văd, să-ți vorbesc. Să-ți spun că… nu te-am uitat niciodată.”

O liniște apăsătoare s-a lăsat între noi. Nu știam ce să cred, ce să simt. În sufletul meu, rușinea se amesteca cu o emoție stranie, o căldură care nu mai avusese loc de ani întregi.

M-am ridicat, am privit pe fereastră — orașul se trezea la viață, iar soarele bătea timid printre perdele. „Poate că e târziu pentru regrete,” am spus încet.

El s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr. „Poate că nu e niciodată prea târziu pentru un nou început.”

Am închis ochii o clipă. În tot haosul din mintea mea, am simțit pentru prima dată, după mult timp, că trăiesc cu adevărat. Nu mai conta trecutul, vârsta, nici greșelile. În fața mea era un om care mă văzuse altfel decât oricine altcineva — și care, în ciuda anilor, îmi recunoștea sufletul.

Am zâmbit ușor.
— „Atunci… hai să începem cu o cafea.”

El a râs, iar acel râs cald a umplut camera de lumină. Poate că viața, chiar și la 60 de ani, mai are surprize. Și poate că unele întâlniri nu sunt întâmplătoare — ci doar amânate de destin, până când suntem pregătiți să le trăim cu adevărat.