Un magnat a instalat camere ascunse ca să o supravegheze pe noua bonă

În primele ore, totul părea la fel ca de obicei. Dinu o privea suspicios, ascuns în spatele jucăriilor, iar Valeria nu forța nimic. Îi lăsa spațiu, așezându-se în colțul camerei, deschizând o carte de povești și citind încet, ca și cum citea pentru ea însăși.

Leonard urmărea totul de pe telefon, cu sprânceana ridicată. Se aștepta ca femeia să insiste, să încerce să-l facă pe copil să vorbească, să-l forțeze. Dar nu. Ea doar citea, calm, fără să-l privească direct. După câteva minute, băiețelul s-a apropiat ușor, curios.

— Ce citești? a întrebat el, cu o voce abia auzită.

Valeria a zâmbit fără să ridice ochii. — O poveste despre un urs care își caută prietenii.

A fost prima conversație reală a copilului cu un adult de când murise mama lui. Leonard, privind din birou, a simțit un nod în gât.

Zilele au început să curgă altfel. Casa nu mai părea la fel de rece. Dinu râdea, uneori. Valeria îl lăsa să aleagă jocurile, îi gătea clătite, îi punea muzică. Nimic exagerat, dar ceva din ea aducea o lumină ciudată în camerele în care până atunci domnise doar tăcerea.

Într-o seară, Leonard a intrat în sufragerie și i-a găsit pe amândoi adormiți pe canapea, copilul cu capul pe umărul ei. Pe chipul băiatului era o liniște pe care nu o mai văzuse de doi ani. S-a uitat spre cameră, gândindu-se că poate e timpul să renunțe la supraveghere. Dar n-a făcut-o.

Câteva zile mai târziu, o înregistrare i-a atras atenția. Pe filmare, Dinu stătea singur în camera de joacă, vorbind cu cineva nevăzut. „Mami, azi Valeria m-a învățat să desenez fluturi. Ți-ar fi plăcut…”

Leonard a înțepenit. Copilul vorbea cu fotografia soției, pusă pe perete. Femeia zâmbea din ramă, iar el, cu mâinile împreunate, părea că îi povestește tot ce trăise în ziua respectivă.

În acea noapte, Leonard nu a putut dormi. Și-a dat seama că fiul lui nu era bolnav, ci doar rătăcit între dor și tăcere. A doua zi dimineață, s-a așezat lângă el, pentru prima dată după multă vreme.

— Desenezi pentru mama? a întrebat, încercând să-și țină vocea calmă.

Dinu a dat din cap. — Ea mă ascultă mereu.

Leonard a simțit cum îi tremură mâinile. Nu mai era omul rece de altădată. Pentru prima oară, a înțeles că nici cea mai mare avere nu putea cumpăra dragostea pierdută, și că fiul lui avea nevoie de tată, nu de camere de supraveghere.

În acea zi, a scos toate echipamentele. I-a mulțumit Valeriei și i-a oferit un salariu dublu, dar ea a refuzat. „Nu pentru bani am venit, domnule Stănescu. Am venit pentru că cineva trebuie să-i redea copilăria.”

După câteva luni, casa era plină de râsete. Leonard ieșea la plimbare cu Dinu în parc, fără pază, fără telefoane. Într-o după-amiază, băiatul a adus o hârtie și i-a spus: „Tati, am desenat-o pe mami. Uite, acum zâmbește din nou.”

Bărbatul a privit desenul și lacrimile i-au curs fără rușine. În sfârșit, își regăsise liniștea.

Nu în bani. Nu în control. Ci în dragostea simplă, curată, dintre un tată și fiul lui.