Un băiat a văzut un bărbat înstărit aruncând la gunoi o jachetă scumpă.

Ana a simțit cum picioarele îi tremură. Ultimul om pe care s-ar fi așteptat să-l vadă acolo era Dan, omul care dispăruse din viața ei fără o explicație, lăsând-o singură tocmai când avea mai mare nevoie de sprijin. Iar acum stătea în fața ei, într-un bloc de lux, îmbrăcat impecabil, de parcă trecuse într-o lume în care ea nu avusese niciodată loc.

Marian s-a uitat nedumerit la ei doi, simțind tensiunea din aer, dar fără să înțeleagă. Ana a înghițit în sec și a întins plicul.
— Ai uitat asta în jachetă, a spus ea scurt. Băiatul meu a găsit-o.

Dan nu s-a uitat la plic. Se uita doar la ea.
— Ana… n-am crezut că o să te mai văd vreodată.

— Nici eu, a răspuns ea, trăgându-și ușor băiatul lângă ea. Era pregătită să plece.

Dar Dan a ridicat o mână, aproape rugător.
— Vă rog… intrați. Trebuie să vorbim. Măcar câteva minute.

Ana ar fi vrut să refuze. Voia doar să lase plicul și să plece. Dar Marian o privea cu ochii curioși, mari, iar ea simțea că adevărul pe care îl ascunsese atâția ani ar fi trebuit să iasă odată la iveală. Așa că a acceptat.

Au urcat în apartament, iar Marian se uita uimit la mobila scumpă, la tablourile de pe pereți, la covoarele pufoase. Era o lume în care nici el, nici mama lui nu pășiseră vreodată.

Dan i-a poftit să se așeze. Nu știa cum să înceapă.
— Ana… vreau să știi că am vrut să te caut. Ani de zile. Dar…

— Dan, te rog, nu are rost, l-a întrerupt ea. Am venit doar să returnăm banii. Atât.

— Ba are rost, a insistat el. De ce nu mi-ai spus niciodată că… el… — și privirea i s-a dus spre Marian.

Ana a închis ochii o clipă.
— Eram tânără. Ai dispărut. Nu voiam să te mai caut. Nu voiam să te implor. Am crescut copilul singură. Așa a fost să fie.

Marian s-a uitat brusc la mama lui.
— Mamă… ce spune?

Ana i-a luat mâna.
— O să vorbim noi doi acasă, puiule.

Dar Dan s-a ridicat și s-a apropiat de ei.
— Marian… eu… eu sunt tatăl tău.

Băiatul a rămas blocat. A clipit de câteva ori, încercând să proceseze.
— Dumneavoastră…? Dar unde ați fost? Mama a muncit și zi și noapte. Am crescut în chirii, ne-am mutat de atâtea ori…

Dan a scăzut privirea, rușinat.
— Știu că nu pot schimba trecutul. Dar dacă îmi dați ocazia… pot încerca să-l repar acum.

Ana a vrut să protesteze, dar Marian a strâns mâna tatălui instinctiv. Era o atingere scurtă, încă nesigură, dar plină de speranță.
— Ați aruncat jacheta la gunoi. De ce aveați atâția bani în ea? a întrebat băiatul, sincer.

Dan a zâmbit amar.
— Tocmai ieșisem dintr-o discuție în care mi-am dat seama că am tot ce-mi trebuie… și totuși nu am nimic. M-am supărat pe mine, pe viața mea, pe ce devenisem. Jacheta era… un gest prostesc.

Ana îl privea, încă neîncrezătoare.
— Dan, noi nu avem nevoie de bani. Am venit doar să facem ce e corect.

— Știu. Și tocmai asta… m-a lovit. M-am schimbat în aparență, dar tu… ai rămas omul pe care l-am iubit. Curat. Drept. Puternic.

Ana a simțit un nod în stomac. Nu venise ca să deschidă răni vechi.

Dar Marian, cu inocența lui, a zis încet:
— Mamă… poate merit și eu să-l cunosc.

Acea propoziție simplă a făcut-o pe Ana să lase apărarea jos. A inspirat adânc și a dat din cap.

— Bine. Dar totul încet. Fără promisiuni mari.

Dan a zâmbit cu ochii umezi.
— Promit doar atât: nu mai dispar. Orice-ar fi.

Apoi s-a întors spre Marian.
— Vrei să mâncăm ceva împreună? Să povestim? Avem… unsprezece ani de recuperat.

Marian a zâmbit timid.
— Putem. Dar plătesc eu prima dată, am strâns vreo 30 de lei din sticle.

Cei trei au izbucnit în râs, iar tensiunea s-a risipit ca un nor greu.
Și, pentru prima dată după mulți ani, Ana a simțit o ușurare caldă în piept — ca și cum viața, într-un final, îi dădea și ei o șansă.

Nu la bogăție.
Nu la miracole.

Ci la o familie întreagă, acolo unde se rupseseră lucrurile cândva.

Iar asta, pentru ea, valora mai mult decât orice plic cu bani.