— Nu înțeleg, ce-ai făcut, ai schimbat yala? — a izbucnit el nervos

Când femeia a ieșit din salon, Irina a rămas nemișcată câteva secunde. Aerul părea greu, de parcă fiecare respirație îi tăia pieptul.

Apoi, încet, s-a ridicat, a privit spre ușă și a închis-o cu cheia. Mâinile îi tremurau, dar vocea i-a rămas rece când le-a spus colegelor:

— Azi terminăm mai devreme. Eu plec.

Pe drum, zăpada scârțâia sub cizme. Orașul era alb, liniștit, ca o scenă dintr-un vis. Irina mergea mecanic, fără să simtă frigul. În minte îi răsunau aceleași cuvinte: „Ne iubim de mult timp…”

Ajunsă acasă, a aprins lumina și s-a așezat pe canapea. Privirea i-a căzut pe cana lui preferată, rămasă pe masă. Totul părea atât de normal, atât de… fals.

A deschis telefonul. Ultimul mesaj: „Dragă, azi întârzii puțin.” A zâmbit amar. „Întâlnire importantă cu clienții…” Da, sigur.

Apoi, brusc, ceva în ea s-a frânt. Lacrimile au început să-i curgă, tăcute, apoi tot mai zgomotos. Minute întregi. Până când n-a mai rămas nimic, doar liniște.

S-a ridicat. A mers la dulap, a luat o cutie de carton și a început să-i strângă hainele. Cămașa bleu, parfumul scump, ceasul pe care îl lăsa mereu pe noptieră. Totul.

Apoi a deschis fereastra. Aerul rece i-a tăiat fața.

„Să-ți fie bine, Maxim”, a șoptit. „Dar nu aici.”

A doua zi, la salon, Irina a intrat cu zâmbetul pe buze. Niciunul dintre colegi nu a bănuit ce se întâmplase. Zâmbea, glumea, servea clienți. Doar ochii, când nimeni nu-i privea, trădau o oboseală adâncă.

Seara, Maxim a venit acasă grăbit. A descuiat ușa — doar că nu se mai potrivea cheia. A apăsat de două ori, de trei ori. Nimic.

— Nu înțeleg, ce-ai făcut, ai schimbat yala? — a izbucnit el. — De jumătate de oră încerc…

Irina i-a deschis ușa doar atât cât să-l vadă.

— Lucrurile tale sunt la Svetlana. Du-te la ea, dacă tot vă potriviți atât de bine.

Maxim a rămas pe loc, pierdut.

Ea n-a mai spus nimic. A închis ușa, a încuiat și s-a sprijinit cu fruntea de ea. O clipă, doar o clipă, a simțit durerea aceea surdă, cum o arde în piept.

Dar apoi a inspirat adânc.

A mers la bucătărie, și-a turnat o cană cu ceai și a privit pe geam. Zăpada continua să cadă, liniștită, ca și cum lumea întreagă se spăla de toate minciunile.

În sfârșit, Irina s-a simțit liberă.

Nu mai era doar o femeie înșelată. Era o femeie care a ales să nu se piardă pentru cineva care nu o merita.

Și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit sincer.