Am fost plecată într-o deplasare de serviciu timp de o lună

— Doar fratele meu, să lase niște scule, a zis Radu, fără să clipească.

Maria a zâmbit slab. Tonul lui era calm, prea calm. Nu părea să ascundă nimic, dar ochii… ochii lui parcă se fereau de ai ei. A tăcut, și în liniștea aceea ciudată, s-a auzit doar tic-tacul ceasului din bucătărie.

În zilele următoare, Maria a încercat să se convingă că își face griji degeaba. S-a aruncat în treburile casei, a gătit, a spălat, a plantat câteva flori noi în curte. Dar ceva nu mai era la fel. Parcă aerul din casă devenise mai greu, iar zâmbetul lui Radu – mai grăbit.

Într-o seară, în timp ce căuta o față de pernă curată, a dat peste o bucată mică de hârtie mototolită, ascunsă în spatele sertarului. Scrisul era de mână, rotund, feminin: „Mulțumesc pentru weekend. Mi-e deja dor de tine.”

Maria a simțit cum i se taie picioarele. Hârtia îi tremura între degete. A închis ochii, încercând să respire, dar aerul părea să o ardă pe dinăuntru.

Nu a făcut scandal. Nu a țipat. A pus biletul în buzunar și a mers în curte, unde ploaia tocmai începuse din nou, ca în ziua când se întorsese acasă. Stătea acolo, sub stropii reci, fără umbrelă, fără lacrimi. Doar cu o tăcere care spunea totul.

Câteva ore mai târziu, când Radu a coborât din dormitor, a găsit masa aranjată frumos: o cină caldă, două pahare de vin și o lumânare aprinsă. Maria l-a privit cu o liniște stranie și i-a spus:
— Trebuie să vorbim.

El a clipit, surprins, dar s-a așezat. Maria a scos biletul și l-a pus pe masă.
— Vrei să-mi spui tu cine e… sau să te întreb eu?

Radu a înțepenit. Apoi a încercat să râdă, să nege, dar vocea îi tremura. În cele din urmă, a recunoscut. O femeie de la birou. „A fost o greșeală, Maria, doar o prostie de moment…”

Ea l-a ascultat fără să-l întrerupă. În sufletul ei se dădea o luptă între durere și demnitate. După ani de iubire, de sacrificii, de încredere, se simțea trădată în cel mai adânc loc al inimii.

— O prostie de moment, spui? O prostie care s-a întâmplat în casa noastră, în patul nostru, sub perna unde dorm visurile mele, a șoptit ea.

Apoi s-a ridicat și a spus simplu:
— Radu, unele lucruri nu se repară cu scuze.

A luat geamantanul, l-a deschis și a început să pună câteva haine. Nu striga, nu plângea. Doar tăcerea ei tăia aerul ca un cuțit.

— Unde mergi? a întrebat el disperat.
— Acolo unde nu miroase a minciună, a spus ea, fără să se întoarcă.

Când ușa s-a închis în urma ei, Radu a rămas singur, cu ecoul ploii și al propriei greșeli.

Maria a mers la sora ei din Brașov. Acolo, printre oameni simpli și calzi, și-a găsit puterea să se ridice. În fiecare dimineață făcea o cafea tare, privea munții și își spunea: „Mai bine singură decât mințită.”

Timpul a trecut, dar nu a uitat. A învățat însă că dragostea adevărată nu cere dovadă, ci respect. Că fericirea nu stă într-un bărbat care te face să plângi, ci într-o inimă care știe să se aleagă pe sine.

Și într-o zi, pe aceeași ploaie ca atunci, Maria a zâmbit din nou. De data asta, nu pentru că cineva o aștepta acasă… ci pentru că, în sfârșit, se aștepta ea însăși.