„Acum că soțul tău a murit, plângi, fă-ți bagajele și să nu te mai întorci niciodată!”

Pe foaia aceea era semnătura lui Nicolae. Clară, hotărâtă, așa cum îi era firea.
Scrisese cu mâna lui că, în cazul în care i se întâmpla ceva, întreaga proprietate – casa, terenul, economiile – îmi reveneau mie.
Niciun leu nu mergea la Radu înainte ca eu să nu mai fiu.
El știa că fiul nostru putea fi influențat. Știa că nora mea avea limba ascuțită și inima rece.

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar nu mai erau lacrimi de durere.
Erau lacrimi de recunoștință și de eliberare.
Nicolae îmi lăsase nu doar o casă, ci și dreptul de a trăi în pace.

Am plecat de la bancă cu spatele drept, cu hârtia strânsă la piept, ca un scut.
Când am intrat în curte, am văzut mașina lor parcată în fața porții.
De la fereastră, Ramona vorbea tare, dând indicații despre culoarea pereților.
Radu dădea din cap, absent.
Niciunul nu m-a văzut venind.

Am deschis ușa cu cheia mea, am intrat și am pus documentul pe masă.
Când m-au zărit, fețele li s-au schimbat.
„Ce mai cauți aici?”, a întrebat Ramona, cu vocea plină de venin.

„În casa mea?”, am răspuns calm. „Cred că întrebarea asta ar trebui să ți-o pui tu.”

Am scos hârtia și am întins-o spre Radu.
A citit, palid, rând după rând.
Ramona s-a înroșit, apoi a început să strige, dar eu nu mai auzeam.
După atâtea umilințe, liniștea mea era mai puternică decât orice cuvânt.

„Tatăl tău te-a iubit, Radu”, i-am spus în timp ce-și lăsa privirea în jos.
„Dar a știut și că uneori, dragostea oarbă te poate costa prea mult.”

Au plecat fără să spună nimic.
Pentru prima oară după mult timp, am rămas singură în casa noastră, iar liniștea nu mă mai apăsa.
Am făcut un ceai, am aprins o lumânare lângă fotografia lui Nicolae și am zâmbit.

În zilele următoare, am început să curăț curtea, să repar gardul, să ud florile.
Vecinii treceau și mă priveau cu compasiune, dar eu le zâmbeam.
Nu eram o femeie părăsită, ci una care își recăpătase locul.

Apoi, într-o dimineață, am deschis scrisoarea pe care o găsisem în sertarul lui Nicolae, lângă testament.
„Dacă citești asta, înseamnă că am plecat primul.
Nu lăsa pe nimeni să te dea la o parte.
Ai fost inima casei noastre, iar fără tine, zidurile ar rămâne doar piatră.
Trăiește, râzi, și fă-ți locul tău sub soare.
Cu dragoste, N.”

Am plâns, dar de data asta, lacrimile erau ușoare.
M-am uitat pe geam, unde soarele se juca printre frunzele de tei, și am știut că aveam o nouă viață de trăit.
Una în care nu mai trebuia să cer voie să exist.

Și în fiecare seară, când apune soarele peste acoperișul casei, îmi pare că-l aud pe Nicolae râzând din bucătărie, așa cum o făcea odinioară.
Nu mai e acolo, dar dragostea lui încă umple pereții.
Iar eu, în sfârșit, am învățat că uneori liniștea nu înseamnă singurătate — ci libertate.