— Am două vești, — spuse Iura, zâmbind ușor.

Iura ezită o clipă, apoi își drese vocea.

— A doua veste e că… mama vine mâine dimineață. Cu bagaje. Cu tot.

În bucătărie se lăsă o liniște grea. Se auzea doar frigiderul bâzâind încet și un câine lătrând undeva, pe stradă.

Lidia nu mai zâmbea. Se uita fix la masă, de parcă încerca să-și adune gândurile, dar ele fugeau în toate direcțiile.

— Deci nu e doar în vizită, — spuse ea încet. — Se mută cu noi. Definitiv.

— Ți-am zis deja asta, — răspunse Iura, încercând să pară calm. — Nu înțeleg de ce faci din asta o problemă.

Lidia ridică privirea. Ochii îi erau obosiți.

— Pentru că este o problemă, Iura. Mare.

— Cum să fie o problemă? Ne scapă de rate! Nu mai dăm 2.500 de lei pe lună la bancă. Îți dai seama ce înseamnă asta?

— Îmi dau seama, — spuse ea. — Dar îți dai seama și ce înseamnă să mai trăiască cineva în casa asta?

— E mama mea, nu „cineva”.

— Exact. Mama ta.

Se ridică de la masă și începu să strângă farfuriile, doar ca să-și ocupe mâinile. Simțea cum i se strânge stomacul.

— Iura, hai să fim sinceri. De fiecare dată când vine, nu stă două zile fără să comenteze ceva. Ba că nu gătesc cum trebuie, ba că nu țin casa cum ar trebui, ba că tu ești prea obosit pentru că eu nu te ajut destul.

— Exagerezi.

— Nu exagerez. Doar că tu nu vrei să vezi.

El se încruntă.

— E mama mea. Normal că mai spune și ea una-alta.

— Una-alta? — Lidia râse scurt. — Ultima dată mi-a zis că „o femeie adevărată nu comandă mâncare, gătește”. În condițiile în care eu veneam de la muncă la opt seara.

Iura nu răspunse imediat.

— O să fie diferit de data asta, — spuse el, mai încet.

— De ce?

— Pentru că… a făcut un sacrificiu mare pentru noi.

Lidia se opri din mișcare.

— Nu, Iura. A făcut un sacrificiu pentru tine.

Cuvintele astea au rămas suspendate în aer.

El se ridică brusc.

— Nu e adevărat! A făcut pentru amândoi!

— Atunci de ce nu m-a întrebat nimeni dacă sunt de acord? — vocea Lidiei tremura acum. — E și casa mea.

Iura nu mai avea răspuns. Se plimba prin bucătărie, vizibil agitat.

— Nu puteam să refuz așa ceva, — murmură el. — Ne schimbă viața.

— Da, o schimbă, — spuse Lidia încet. — Dar nu știu dacă în bine.

Noaptea a trecut greu. Niciunul nu a dormit cum trebuie.

Dimineața, la ora opt fără zece, soneria a sunat.

Lidia a închis ochii o secundă, apoi s-a dus să deschidă.

În prag stătea o femeie micuță, cu două valize mari și un zâmbet larg.

— Dragii mei! — a spus ea. — Am ajuns!

Iura a apărut imediat în spatele Lidiei.

— Mamă! — a zis, bucuros, și a îmbrățișat-o.

Lidia a făcut un pas înapoi.

În zilele care au urmat, casa nu a mai fost la fel.

Totul s-a schimbat încet, dar sigur.

La început, lucruri mici.

— Lidia, poate ar trebui să ștergi praful mai des.

— Lidia, la ciorbă mai mergea puțin borș.

— Lidia, de ce nu îi calci cămășile lui Iura?

Apoi, lucruri mai mari.

Mobila mutată „mai bine”.

Programul lor „ajustat”.

Decizii luate fără ea.

Lidia tăcea. Zile la rând.

Până într-o seară.

Stătea în balcon, cu o cană de ceai în mână, privind blocurile gri din față. Luminile din apartamentele vecinilor se aprindeau una câte una.

Iura a ieșit lângă ea.

— Ce faci?

— Mă gândesc.

— La ce?

Lidia s-a întors spre el.

— La noi.

El a simțit imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că eu nu mai pot trăi așa.

A tăcut o clipă, apoi a continuat:

— Nu vreau să plec. Dar nici nu pot să dispar din propria mea casă.

Iura a rămas nemișcat.

— Ai de ales, — a spus ea simplu. — Ori învățăm să fim o familie în care există loc pentru amândoi… ori nu mai suntem familie.

Nu era un ultimatum spus cu furie. Era spus calm. Clar.

Și pentru prima dată, Iura a înțeles.

În zilele următoare, lucrurile au început să se schimbe.

Greu. Cu discuții. Cu tensiuni.

Dar s-au schimbat.

Mama lui a înțeles, până la urmă, că nu mai este ea cea care conduce casa.

Iar Lidia… a început, încet, să zâmbească din nou.

Nu pentru că totul era perfect.

Ci pentru că, în sfârșit, era și ea auzită.