Podelele de marmură străluceau în lumina dimineții când Clara Marin, directoarea Băncii Unirea

Câteva ore mai târziu, Clara se afla în sala de conferințe de la etajul 10, pregătindu-se pentru cea mai importantă întâlnire a carierei ei. Urma să semneze un parteneriat uriaș cu o companie de investiții care ar fi adus băncii peste trei miliarde de lei. Totul era pus la punct: prezentările, dosarele, chiar și zâmbetul ei controlat.

Când ușa s-a deschis, toți s-au ridicat în picioare. Înăuntru a intrat un bărbat în costum elegant, urmat de același Haralambie Ionescu.

Clara a încremenit. Nu putea să creadă.

„Permiteți-mi să vă prezint pe domnul Haralambie Ionescu,” a spus partenerul principal. „Este unul dintre investitorii principali ai companiei noastre. Omul care a finanțat proiectul încă de la început.”

Sala a amuțit. Clara a simțit cum îi fuge sângele din obraji.

Haralambie s-a uitat la ea calm, fără urmă de furie. „Ne-am mai întâlnit azi dimineață”, a spus el, cu o voce blândă, dar fermă. „Atunci nu mi s-a părut potrivit să spun cine sunt. Am vrut doar să retrag niște bani personali.”

Partenerul de afaceri a clipit surprins. „Ați fost la banca noastră?”

„Da. Doamna Marin m-a informat că nu sunt binevenit”, a spus el, zâmbind trist. „Așa că am decis să redirecționez investiția mea către altă bancă. O instituție unde respectul nu se măsoară după haine.”

Un murmur a cuprins sala. Clara a încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât.

„Domnule Ionescu, vă rog să…”

„Nu e nevoie”, a întrerupt-o el. „Am luat deja decizia.”

Și a ieșit, lăsând în urmă o tăcere grea și priviri încruntate.

Câteva minute mai târziu, partenerul a anunțat că înțelegerea se anulează. Cele trei miliarde de lei dispăruseră odată cu respectul pentru Clara.

În următoarele zile, povestea s-a răspândit ca focul. Angajații șușoteau pe la colțuri, presa scria articole despre „aroganța care a ruinat o carieră”, iar Consiliul de Administrație a convocat-o pentru explicații.

Clara a încercat să-și apere decizia, dar nu mai avea sprijinul nimănui.

Într-o dimineață, a venit devreme, a privit biroul gol și a înțeles că totul se terminase. Dosarele, graficele, decorațiile… nimic nu mai conta.

A ieșit în fața clădirii și s-a oprit un moment, privind oamenii care treceau grăbiți pe trotuar.

În mulțime, a zărit un bărbat bătrân care semăna cu Haralambie. Zâmbea larg, vorbind cu o tânără care-l asculta cu respect.

Atunci, pentru prima dată după mult timp, Clara a simțit rușine adevărată. Nu pentru că pierduse trei miliarde, ci pentru că uitase că oamenii nu se măsoară în conturi, ci în caracter.

A plecat de acolo cu pași rari, fără escortă, fără lux, dar cu o lecție pe care n-o va mai uita niciodată: banii pot cumpăra orice — în afară de demnitate.