Omul acela și-a vândut propriul sânge ca eu să pot merge la școală

„Iartă-mă, tată”, am spus, cu vocea frântă. „Nu știu ce m-a apucat… am uitat cine sunt.”

Lacrimile îmi curgeau fără oprire. Mă simțeam mic, mizerabil, gol pe dinăuntru. În fața mea, omul acela care îmi dăduse tot ce avea pe lume își trăgea mâna încet, de parcă i-ar fi fost rușine să fie atins de mine.

„Hai, ridică-te, copile”, mi-a zis, blând ca întotdeauna. „Nu-i nimic. Doar m-am bucurat să te văd.”

Dar vocea îi tremura, și în ochii lui am văzut o tristețe cum nu mai văzusem niciodată. O tristețe tăcută, de om care a iubit prea mult.

L-am rugat să rămână. I-am adus apă, i-am pregătit mâncare, dar n-a vrut. „Am drum lung până acasă”, a zis. „Și nu mai e târziu doar afară…”

A plecat în noapte, sprijinit în baston, și am rămas în prag privind cum se îndepărta. Mă durea pieptul. Mă durea rușinea. Mi-am dat seama că muncisem o viață întreagă ca să fiu bogat în bani, dar sărac în inimă.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ore în șir, atingând lucrurile pe care el nu le-ar fi avut nici măcar în vis: covor gros, televizor uriaș, haine scumpe. Și totuși, în tot luxul ăla, simțeam frig.

Dimineața, am pornit mașina și am plecat spre sat. Era la peste 200 de kilometri, dar n-am simțit drumul. Când am ajuns, casa lui era la fel ca întotdeauna — mică, cu acoperișul lăsat și miros de pământ ud. Am bătut la ușă, dar n-a răspuns nimeni.

Vecina a ieșit și mi-a spus încet: „A plecat la spital, aseară l-au dus. I s-a făcut rău pe drum.”

Am alergat cât am putut. Când am ajuns, era acolo, întins pe pat, slab, cu perfuzii în braț. M-a privit și a zâmbit. „Știam că o să vii”, mi-a spus.

Am izbucnit în plâns. I-am luat mâna și i-am spus că o să plătesc operația, că o să-l duc acasă cu mine, că n-o să-l mai las singur. Dar el doar mi-a făcut semn să tac.

„Nu mai trebuie să faci nimic. Ai făcut destul. Eu am trăit ca să te văd om mare. Și uite, ești. Restul nu mai contează.”

Apoi, cu o liniște de neînțeles, a închis ochii.

Nu știu cât timp am stat acolo. L-am ținut de mână până când am simțit că s-a răcit. M-am uitat la el și mi-am dat seama că tot sângele pe care-l vânduse pentru mine acum curgea prin venele mele. Că, de fapt, nu fusese niciodată un „părinte vitreg”, ci adevăratul meu tată.

Când i-am făcut înmormântarea, am plătit tot, dar n-am simțit că plătesc o datorie. Era puținul pe care îl mai puteam face. Iar în ziua aceea am jurat că niciodată n-o să las un om care-mi întinde mâna să plece cu ea goală.

De atunci, în fiecare an, donez sânge. Și de fiecare dată când văd punga aceea roșie, îmi amintesc de el — de tatăl care m-a învățat că uneori dragostea nu se spune, ci se dă, picătură cu picătură.