„– Mamă, uite! Seamănă cu mine!”

Copilul tresări la auzul vocii ei. Își ridică ușor capul și o privi cu o curiozitate obosită, ca un animal speriat care nu mai știe dacă să fugă sau să spere.

Laura făcu un pas înainte, apoi altul, fără să simtă frigul, fără să audă ploaia care îi uda părul. Tot ce vedea era acel chip… chipul care îi bântuise nopțile timp de cinci ani.

— Nicolae… sunt eu, mama ta, — șopti ea, tremurând.

Băiatul clipi de câteva ori, apoi se ridică încet. Umbrela ruptă îi alunecă din mâini. Avea obrajii murdari și buzele vinete.
— Nu… eu nu am mamă, — spuse el încet, dând un pas înapoi.

Inima Laurei se frânse în mii de bucăți. Îi venea să alerge și să-l strângă în brațe, dar teama că l-ar putea speria o opri. Se lăsă în genunchi, la nivelul lui, în mijlocul trotuarului ud.

— Te rog, uită-te bine la mine, puiul meu. Ți-aduci aminte de ursulețul albastru? Îl țineai mereu în brațe când adormeai…

Ochii copilului se măriră ușor. Părea că o amintire vagă i se aprinde undeva adânc, dar se stinse la fel de repede.
— Doamna de la centru mi-a spus că mama mea nu mă mai caută, — rosti el cu vocea subțire, aproape vinovată.

Cuvintele i-au tăiat răsuflarea. Laura se ridică și își șterse lacrimile cu dosul palmei.
— Te-au mințit, dragul meu. Te-am căutat în fiecare zi. În fiecare noapte am adormit cu poza ta în brațe.

Eduard stătea puțin mai în spate, uimit, neînțelegând de ce mama lui plângea în fața acelui băiat ud și tremurând.
— Mamă, e el? — întrebă, privind când la unul, când la celălalt.

Laura nu mai putea vorbi. Întinse mâinile spre copil, dar el ezită. Privirea i se opri pe Eduard, și atunci chipul i se lumină ușor. Era ca și cum s-ar fi privit în oglindă.

— El… el seamănă cu mine, — murmură băiatul, cu un zâmbet timid.

În acel moment, o femeie în vârstă ieși din brutărie, ținând un prosop în mână.
— Ionuț, vino, dragule! Ți-am spus să nu te îndepărtezi, — strigă ea.

Laura se întoarse brusc.
— Ionuț? — întrebă. — Așa îi spuneți?

Femeia clătină din cap.
— Așa i-am pus numele. L-am găsit acum trei ani în spatele gării, flămând și speriat. N-am avut inima să-l las.

Laura simți cum pământul i se clatină sub picioare. Se apropie, scoase o fotografie șifonată din portofel și i-o arătă băiatului. În poză, un copil cu aceeași privire căpruie zâmbea ținând un balon roșu.

— Ești tu, iubitul meu, — șopti ea. — Uite… același semn, același zâmbet.

Băiatul se uită la poză, apoi la ea. O clipă lungă, tăcută, se întinse între ei.
Apoi, dintr-odată, se aruncă în brațele ei.

Laura îl strânse cu putere, tremurând din tot corpul. Ploaia curgea pe chipurile lor, amestecată cu lacrimi. Eduard se apropie și îi îmbrățișă pe amândoi, fără să mai întrebe nimic.

Oamenii de pe trotuar se opreau și priveau scena în tăcere, unii zâmbind, alții cu ochii umezi.

După câteva minute, Laura ridică privirea spre cer.
— Mulțumesc, Doamne, — șopti. — Mi l-ai adus înapoi.

Pe cer, printre norii gri, se zărea o rază de soare timidă. Și pentru prima dată după cinci ani, Laura simți că poate respira din nou.

În inima ei, durerea se transforma în recunoștință. Iar în brațele ei, băiețelul pierdut redevenea fiul ei.
Un miracol, venit într-o zi ploioasă, când nu mai credea că viața o mai poate surprinde.