Crezusem că mi-am îngropat soțul acum 5 ani, până când o factură de la un club de golf

Am rămas sprijinită de tejgheaua rece, încercând să nu mă prăbușesc.
Tânărul casier mi-a întins o sticlă cu apă, dar mâinile îmi tremurau atât de tare că n-am putut s-o deschid.

În capul meu se auzea un singur gând:
Emil trăiește. Emil trăiește. Emil trăiește.

Și dacă el trăia… atunci ce îngropasem eu acum cinci ani?

Am ieșit din bancă aproape orbecăind.
Clujul era la fel ca în orice zi obișnuită: oameni grăbiți, mașini claxonând, copii râzând în fața unei covrigării.
Doar viața mea se spărgea în bucăți.

M-am oprit pe o bancă, aproape fără aer.
Telefonul îmi vibra în geantă.
Era Viorica.

Am privit numele ei pe ecran și mi s-a strâns inima ca un pumn.
Până în clipa aceea o considerasem singurul om care îmi mai rămăsese.
Acum însă… totul avea un gust amar.

Am respins apelul.

Aveam nevoie de liniște.
Aveam nevoie să înțeleg cum putea fi posibil așa ceva.

Mi-am amintit ziua „accidentului”.
Avaria de pe șosea.
Polițiștii care ne-au spus că trupul lui Emil era de nerecunoscut.
Că singurele lucruri găsite asupra „lui” erau portofelul și ceasul pe care i-l dăruisem la aniversare.

Atunci n-am pus la îndoială nimic.
Durerea îți acoperă mintea, nu te mai lasă să gândești limpede.

Dar acum…
Acum totul era o rană care se redeschidea cu furie.

Am luat un taxi și am mers direct acasă.
Nu știu cum am urcat scările, cum am ajuns în sufragerie.
Am aprins lumânarea din fața portretului lui Emil.
Flacăra pâlpâia, de parcă ar fi râs de mine.

— De ce…? am șoptit.
— De ce mi-ai făcut asta?

Și apoi, de parcă un glonț mi-ar fi trecut pe lângă ureche, m-a lovit un gând:
Dacă Emil trăia… atunci cine era mort?
Și mai ales…
unde era Viorica în toate aceste zile?

Am deschis sertarul unde țineam actele vechi și am scos copia certificatului de deces.
L-am pus pe masă.
Literele îmi dansau în fața ochilor.
Semnătura medicului, aceeași.
Datele, aceleași.
Totul părea în regulă.

Prea în regulă.

Asta m-a speriat cel mai tare.

Mi-am șters lacrimile și am ridicat telefonul.
Am sunat la clinica unde fusese emis certificatul.
După câteva minute de verificări, asistenta de la capătul celălalt al firului a spus liniștită:

— Doamnă, medicul care a semnat certificatul… nu mai lucrează aici de trei ani.

— Atunci… cine l-a semnat? am întrebat cu vocea pițigăiată.
— Documentul pare în regulă, dar… nu avem o copie în arhiva noastră.

Mi-a înghețat sângele în vine.

Mi-am dat seama că totul fusese o înscenare.

Un plan făcut ca la carte.
Un plan care necesita timp, bani și… complicitate.

Când am închis telefonul, mâinile nu mă mai ascultau.
Am simțit că mă prăbușesc pe scaun.

Dar în secunda următoare m-am ridicat în picioare, cu o hotărâre pe care nu știam că o mai am.

Destul.

Atâția ani am fost o femeie blândă, care a îndurat, care a tăcut, care a iubit până la uitare.
Dar acum…
Acum trebuia să mă ridic.
Nu doar pentru mine, ci și pentru Dănuț.

Trebuia să aflu adevărul, oricât de murdar ar fi fost.

Am luat cheile de la mașină și am pornit spre atelierul bijuteriei, locul unde Viorica își petrecea mare parte din timp.
În stomacul meu se adunase un nod dureros, ca o presimțire rea.

Când am intrat, uşa era întredeschisă.
Atelierul era gol.
Pe biroul ei erau doar câteva hârtii, o ceașcă de cafea şi… o mapă neagră, pe jumătate acoperită de o eșarfă.

Am tras mapa spre mine.

Înăuntru erau extrase de cont, bilete de avion, rezervări la hoteluri din Cancún… toate pe numele Vioricăi Vasile.
Și cel mai rău…
o fotografie.

Emil.
Viorica.
Și doi copii mici, unul în brațele fiecăruia.
Zâmbind.
Fericiți.
Ca o familie.

Am simțit că lumea întreagă se rostogolește peste mine.

Dar în locul lacrimilor, în mine a crescut altceva.
O hotărâre rece.
O furie sfântă.
O putere pe care n-am știut-o până atunci.

Mi-am luat haina, am strâns mapa sub braț și am ieșit.

Nu știam ce mă așteaptă.
Nu știam ce urma să descopăr.
Dar știam un singur lucru:

Povestea asta nu se termină cu mine învinsă.

Și pentru prima oară după mulți ani, m-am simțit vie.