M-AM ÎNTORS ÎN CASA PĂRINTEASCĂ DUPĂ 15 ANI ȘI AM AFLAT

— …și toate conturile bancare, precum și fondurile din străinătate, acțiunile din compania SerebrinIndustries și proprietatea de pe malul lacului Baikal revin în totalitate fiicei sale, Anna Mihailovna Petrova.

Am auzit cuvintele, dar creierul meu refuza să le înțeleagă.

— Ce? am șoptit, uitând să respir.

Oleg ridicase capul din temele lui, Marina înghețase cu mâinile pe o cană, iar Viktor Semionov încleștase maxilarul. Doar notarul continua, calm, ca și cum ar fi citit o banală listă de cumpărături.

— De asemenea, în scrisoarea anexată testamentului, Mihail Petrovici menționează: „Am păstrat tot ce am putut pentru Anna. Am greșit față de ea. Dar poate, într-o zi, va înțelege că totul a fost din dragoste. A fost, este și va rămâne fiica mea și moștenitoarea numelui meu.”

Ludmila Ivanovna izbucni în plâns. Marina era palidă. Eu? Eu pur și simplu nu mai aveam aer. Mă simțeam ca o străină în propriul trup.

— Nu poate fi adevărat, am zis. Eu am trăit cu chirie într-o garsonieră fără apă caldă. M-am împrumutat să-mi cumpăr haine pentru interviuri. Am mâncat covrigi trei zile la rând!

— Tatăl tău a investit totul în conturi care să-ți rămână curate. Nimeni nu le-a atins, explică notarul. Și nimeni nu a știut, în afară de el și de mine.

— Și de mine, adăugă Viktor, privind în jos. Eu l-am ajutat să ascundă tot. M-a implorat să am grijă, să nu las nimic să fie irosit. Spunea că într-o zi te vei întoarce. Că într-o zi, Anna va înțelege.

Mi-au dat un dosar. Documente, extrase de cont, hârtii oficiale. Sume pe care nici nu le puteam pronunța. Erau acolo, pe numele meu. Ani de sacrificii și durere se topeau în acele foi.

M-am ridicat. Simțeam că trebuie să ies. Am ieșit pe verandă, în aerul rece de dimineață. Lacrimile îmi curgeau fără oprire.

Toți anii aceia… toată umilința… toată sărăcia, toate nopțile de frig… când, de fapt, eu eram o moștenitoare. O fiică iubită. O protejată, chiar dacă n-am știut-o.

Lângă mine, Marina s-a apropiat încet.

— Știa că n-ai să-l ierți ușor. Dar nu și-a pierdut speranța. A păstrat tot pentru tine.

M-am uitat spre ea, cu vocea tremurândă.

— Și totuși… de ce nu m-a căutat?

— Pentru că te-a iubit. Și a crezut că e mai bine să aștepte să vii tu. Să vii când vei fi gata.

Poate că a avut dreptate.

Am închis ochii. Înăuntrul meu, pentru prima dată după cincisprezece ani, simțeam pace.

Nu eram o fugară. Eram fiica lui Mihail Petrovici Petrov.

Și aveam tot viitorul în față.