De ziua tatei, mama a spus: „Pentru noi ești moartă.” Apoi a intrat bodyguardul meu…

…ușa grea a restaurantului s-a deschis cu un scârțâit abia auzit, dar suficient cât să întoarcă toate capetele. Am ridicat privirea și am știut. Îl recunoșteam după mers, după postura dreaptă și felul în care analiza încăperea într-o fracțiune de secundă.

Intrase Radu.

Bodyguardul meu.

Nu era un simplu „păzitor”, cum ar fi zis mama cu dispreț. Era omul care mă însoțea în misiuni, cel care mă scosese din situații în care mulți nu ar fi supraviețuit. Un metru nouăzeci, costum negru impecabil, privire rece, dar mereu în alertă. Contrastul dintre el și atmosfera elegantă din restaurant era atât de puternic, încât liniștea s-a așternut ca o pătură grea.

— Sorina — a spus el scurt. — Trebuie să ieșim. Acum.

Mama a pufnit.

— Cine e băiatul ăsta? Iar faci teatru?

Darius a ridicat sprânceana, cu acel aer de superioritate pe care îl avea de fiecare dată când avea impresia că știe totul.

— Bodyguard? Hai, Sorina, nu mai exagera.

Dar Radu nu glumea niciodată. Iar eu știam tonul acela.

Am simțit cum adrenalina mi se strecoară în vene, aceeași senzație familiară de fiecare dată când lucrurile se complicau. Spre deosebire de ei, eu trăiam într-o lume în care un sms greșit sau un om nepotrivit în locul nepotrivit îți putea răsturna viața.

— Ce se întâmplă? — am întrebat, ridicându-mă, fără să aștept aprobarea cuiva.

— Avem o problemă. O mare problemă. Și trebuie să plecăm înainte să devină publică.

Mama a izbucnit.

— Publică? Ce ar putea fi atât de grav? Ce-ai mai făcut?

M-am uitat la ea. La toți. La familia care pentru mine nu mai era demult o familie, ci o scenă în care eu jucam mereu rolul „rușinii”.

— Nimic ce v-ar interesa — am răspuns, dar vocea mi-a tremurat, nu de frică, ci de oboseală. Oboseala anilor în care m-au făcut să simt că nu sunt suficientă.

Radu mi-a atins brațul, un gest discret.

— Sorina, trebuie.

A fost clipa în care Mirela, sora mea mică, aceeași Mirela care își făcea griji doar de unghiile ei și de logodnicul ei cu salariu de zece mii de lei, a ridicat privirea. Și-am văzut în ochii ei ceva ce nu mai văzusem niciodată: teamă.

— Se întâmplă ceva rău? — a întrebat ea, abia auzit.

Pentru o secundă, tăcerea a fost totală.

Apoi, tata s-a ridicat încet, sprijinindu-se de masă.

— Sorina… dacă ești în pericol… noi…

„Noi.”

Un cuvânt pe care nu-l mai auzisem de la ei de ani de zile.

Dar Radu a intervenit:

— Ea nu e singura în pericol.

Fraza a căzut peste masă ca un ciocan.

Mama s-a înroșit la față.

— Ce vrei să spui cu asta? Cine ești să vii aici și să—

— Sunt cel care o protejează — a răspuns el fără să clipească. — Iar dacă rămâneți aici, s-ar putea să vă treziți în mijlocul unei situații pe care nu v-o doriți.

Darius și-a împins scaunul în spate.

— Așa ceva nu se poate. Sorina dramatizează ca de obicei.

În secunda următoare, telefonul lui a vibrat. A ridicat aparatul, a citit mesajul… și fața i s-a schimbat complet.

— Nu… nu e posibil.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat Iulia.

El a înghițit în sec.

— Firma… Au intrat mascații. Percheziție. Spun că e o anchetă în desfășurare.

Mama aproape a leșinat.

— Rică… e adevărat?

Tata s-a așezat, palid.

— Am auzit zvonuri… dar n-am crezut că e atât de grav.

Toate privirile s-au întors spre mine.

Ca și cum totul era, din nou, vina mea.

— Ce-ai făcut? — a șuierat mama.

Am inspirat adânc.

— Am descoperit ceva. Ceva ce nu trebuia să descopăr. Și cineva vrea să se asigure că nu deschid gura. Dar problema e că lucrurile sunt mai mari decât credeați voi.

— Mai mari cum? — a întrebat Mirela, cu vocea tremurată.

Radu a răspuns în locul meu:

— Familia voastră a fost folosită ca paravan. Iar Sorina e singura care știe exact cine e în spatele tuturor. De asta e vizată. De asta sunteți toți în pericol.

Liniște.

Greaua, sufocanta.

Am privit spre părinții mei. Spre oamenii care mă alungaseră emoțional ani la rând.

— Eu am încercat să vă protejez — am spus încet. — Chiar dacă voi n-ați făcut-o niciodată pentru mine.

Tata a lăsat capul în jos.

— Sorina… îmi pare rău.

Au fost trei cuvinte pe care le-am așteptat douăzeci de ani.

Radu mi-a atins brațul din nou.

— Trebuie să plecăm acum. Toți. Dacă nu vreți probleme mai mari.

I-am privit pe fiecare în parte.

Familia mea.

O familie imperfectă, cu greșeli cât munții, dar tot familia mea.

Am întins mâna spre mama.

— Hai.

Pentru prima dată în viața ei… mama a ascultat.

Și am ieșit cu toții din restaurant împreună, ca o familie adevărată, în momentul exact în care la intrare au apărut doi bărbați în costume închise la culoare, uitându-se după mine.

Dar era prea târziu.

Noi deja plecasem.

Împreună.