După ce m-au batjocorit, au crezut că sunt moartă, dar am supraviețuit ca să-i fac să plătească

Apoi, încet, s-a ridicat. Cu hainele sfâșiate și trupul plin de vânătăi, Carolina s-a sprijinit de fântână și a privit în zare. Soarele apunea peste dealuri, iar aerul mirosea a fum stins și pământ ars.

În sufletul ei nu mai era teamă. Doar un gol imens și o dorință aprinsă — să-i găsească pe cei care i-au distrus viața.

A îngropat trupul lui Radu în spatele casei, lângă cireșul sub care obișnuiau să bea cafeaua dimineața. A așezat peste mormânt o piatră mare și, fără să spună un cuvânt, și-a promis că nu va muri până nu-i va vedea pe toți îngenuncheați.

A plecat pe jos, desculță, doar cu un cuțit ruginit în mână. Drumul spre sat era lung și pustiu. Oamenii o priveau speriați — nimeni nu îndrăznea s-o întrebe ce s-a întâmplat. Dar toți știau. În satul lor mic, zvonurile se întindeau mai repede ca focul.

Ajunsă la casa unui bătrân, nea Ion, fost soldat, Carolina a bătut în ușă. Când el a deschis și a văzut-o, a tresărit. „Fata mea… tu ești vie?”

Ea a dat din cap, cu privirea pierdută. „Am nevoie de o armă, bade. Și de un cal.”

Bătrânul a tăcut. A știut că nimic n-ar fi oprit-o. A doua zi, Carolina pleca din sat, îmbrăcată în haine bărbătești și cu o pușcă pe umăr.

S-a ascuns prin păduri, a învățat să tragă și să vâneze. În fiecare noapte visa chipurile celor care-i făcuseră răul. Le repeta numele în minte, ca o rugăciune blestemată: Orbu, Șacalul, și ceilalți.

Au trecut luni. Unii o credeau moartă, alții ziceau că s-a smintit. Dar într-o seară, la hanul din marginea drumului, Șacalul a apărut beat, râzând cu niște străini. Când a ieșit afară să-și aprindă o țigară, o siluetă s-a desprins din umbră.

„Ți-ai amintit de mine?”, a șoptit Carolina, cu voce rece.

El a întors capul, dar n-a mai apucat să spună nimic. Două focuri de armă au spart liniștea nopții.

Dimineața, oamenii au găsit trupul lui întins în praf, cu un glonț în inimă și altul în frunte. Lângă el, o bucată de hârtie scrisă tremurat: Pentru Maria.

Așa a început vânătoarea.

Carolina nu mai era femeia blândă de altădată. Era o umbră care bântuia nopțile, urmărindu-i unul câte unul. Îi găsea, le vorbea calm, apoi îi făcea să simtă toată groaza pe care o trăise ea.

Când ultimul a căzut, s-a dus înapoi la mormântul soțului ei. A îngenuncheat, și-a lăsat arma jos și a plâns pentru prima oară după multe luni.

„S-a terminat, Radu”, a șoptit. „Acum pot să mă odihnesc și eu.”

S-a ridicat, a privit cerul și, pentru prima dată de la acea noapte blestemată, a simțit că poate respira. Nu mai era doar o femeie care fusese victima sorții. Era dovada vie că durerea poate naște o putere pe care nimeni n-o poate opri.

Și în acel moment, vântul a adiat printre frunzele cireșului, ca un semn că sufletul lui Radu o iertase.