Am dus-o pe fiica mea la spital pentru următoarea ei ședință de chimioterapie

Am ieșit din spital ținând-o pe Emilia în brațe, ca și cum aș fi vrut s-o protejez de întreaga lume. Afară era frig și mirosea a ploaie, dar în mine se pregătea o furtună mult mai mare. O priveam cum își freacă încet obrajii palizi, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Pentru ea, totul fusese real. Durerea, perfuziile, greața, nopțile nedormite — toate păreau dovada că boala exista.

M-am urcat cu ea în taxi și în drum spre casă simțeam cum îmi fierbe sângele. Nu mai aveam lacrimi. Eram prea plină de furie, prea plină de rușine că am crezut totul fără să cer o a doua opinie. Taximetristul m-a întrebat dacă sunt bine, dar nu am putut răspunde. Mă gândeam doar la un singur lucru: cine ar fi avut ceva de câștigat?

Ajunse acasă, am lăsat-o pe Emilia să se culce. I-am dat o supă caldă și o pătură moale, iar ea a adormit repede, parcă ușurată de veste, deși încă nedumerită. Eu am rămas în bucătărie, cu lumina stinsă, doar cu telefonul în mână. Am deschis istoricul plăților, am verificat actele, am analizat fiecare hârtie. Cineva semnase în numele meu.

Primul gând m-a dus la sora mea, Andreea, care lucrase o perioadă la o firmă de asigurări. Știa sistemul, știa procedurile, știa cât de greu verifică spitalele documentele când e urgent. Dar nu puteam să cred. Era nașa Emiliei. O iubise ca pe propriul copil.

Totuși, în ultima vreme fusese ciudată. Nu mă mai vizitase, se scuzase mereu, părea nervoasă la telefon și evita orice discuție despre starea Emiliei. Mi-am amintit cum insista să alegem acea asigurare scumpă, „pentru orice eventualitate”.

Fără să mă mai gândesc, am sunat-o. A răspuns abia la al patrulea apel, cu voce obosită.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat.

— Andreea… vreau să te întreb ceva și vreau să-mi răspunzi pe bune: ai avut acces la actele Emiliei?

Liniște.

Am simțit cum inima mi se urcă în gât.

— De ce întrebi? — a murmurat ea, iar respirația i s-a schimbat.

— Pentru că cineva i-a modificat dosarul și a luat banii de pe asigurare. Și spitalul a spus că a fost depus cu date greșite. Vreau să știu dacă tu ai avut vreo legătură.

A urmat o pauză scurtă, dar apăsătoare, în care am auzit doar un suspin și câteva lacrimi reținute.

— Nu am vrut să ajungă atât de departe — a spus încet. — Eu doar… aveam nevoie de bani ca să-mi plătesc datoriile. Nu mi-am imaginat că vor începe tratamentul fără confirmările finale. Am crezut că o să descopere eroarea înainte.

Aerul din jurul meu s-a făcut greu.

— Ai lăsat copilul meu să creadă că moare! Ai lăsat-o să se chinuie, să plângă, să-și piardă părul, să se teamă că nu va mai apuca ziua de mâine! Pentru ce? Pentru câteva zeci de mii de lei?!

Ea plângea, dar mie nu-mi mai păsa. Niciodată lacrimile ei nu mi s-au părut mai false.

În acel moment am realizat ceva: răul cel mai mare nu vine de la străini. Vine din casa în care ai împărțit pâinea, mesele, sărbătorile, îmbrățișările.

Am închis telefonul și am privit spre camera Emiliei. Era adormită liniștită, fără teamă, fără perfuzii, fără diagnostice greșite. Pentru prima dată după mult timp, arăta ca un copil normal, cu viitor.

În acea noapte am decis că nu voi lăsa durerea să ne definească. O voi crește puternică, liberă, sănătoasă, iar eu nu voi mai avea niciodată încredere orbește în nimeni.

Nu știu dacă o voi ierta vreodată pe Andreea, dar știu sigur un lucru:
viața Emiliei valorează infinit mai mult decât orice sumă de bani, iar adevărul — oricât de dur ar fi — vindecă mai mult decât o minciună spusă „ca să fie bine”.

Și, pentru noi două, abia de aici a început adevărata vindecare.