Când am ajuns acasă, vecina m-a luat direct: „La tine în casă e gălăgie mare ziua!”

În clipa aceea, fiecare gând logic a dispărut. Nu mai existau explicații normale. Mi-era frică să respir, să clipesc, să mișc un deget. Mintea îmi urla: Cine e? Cum a intrat? De ce vorbește ca și cum ar locui aici?

Tălpile lui au rămas nemișcate lângă pat, de parcă asculta. Au trecut câteva secunde care au părut ani, apoi pașii s-au îndepărtat încet, ca și cum ar fi plecat spre bucătărie. Am auzit deschiderea sertarelor, un pahar pus pe masă, apoi apa curgând la chiuvetă. Parcă era în casa lui, nu în a mea.

După câteva minute, s-a așezat pe scaunul din bucătărie. Am putut să-i aud respirația grea, supărată. Apoi vocea lui a izbucnit încă o dată, mai clară:

„Nu înțeleg de ce nu mai vii acasă cum erai… Nu înțeleg de ce m-ai părăsit…”

Cuvintele m-au lovit ca o palmă. Picioarele îmi tremurau, iar un gând nebun mi-a fulgerat în minte: Vocea asta… seamănă cu a tatălui meu…

Dar era imposibil. Tatăl meu murise acum patru ani, pe un pat de spital, slăbit, obosit, împăcat. Sau cel puțin așa crezusem cu toții.

Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi, dar în același timp o furie mocnită îmi urca pe șira spinării. Toată copilăria mea fusese plină de certuri, reproșuri și tăceri grele. Plecasem de acasă la 19 ani doar ca să scap.

Și acum… vocea lui era în casa mea.

Am numărat în gând până la zece și m-am târât încet afară de sub pat, fără să fac zgomot. M-am ridicat și am pus mâna pe telefon cu intenția să sun la poliție, dar exact atunci un sunet ciudat m-a blocat.

Un plâns. Un plâns de adult. Adânc, dureros, ca al unui om sfărâmat.

Am făcut un pas spre bucătărie. Podeaua a scârțâit ușor, iar plânsul s-a oprit brusc.

„Știu că ești acolo.”

Vocea aceea nu mai era furioasă. Era calmă, ca și cum ar fi acceptat ceva demult.

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie.

„Dacă ești… tata… atunci spune-mi ceva doar noi doi știm.”

A urmat tăcere. Apoi, bărbatul a rostit, rar și apăsat:

„Pe hol, în dulapul de sus… e plicul cu adevărul.”

În secunda următoare, sunetul scaunului mișcat a răsunat brusc, pași grăbiți spre ușă… și liniște completă. Am fugit în hol și am deschis ușa — nu era nimeni. Nici urmă. Nici pași în curte. Nimic.

Cu mâinile tremurând, am urcat pe scaun și am deschis dulapul din hol. În spate, lipit cu bandă, era într-adevăr un plic vechi, îngălbenit. Pe el scria doar: „Pentru fiul meu, când va fi pregătit.”

L-am deschis cu sufletul tremurând.

În interior era un testament scris de mână și o scrisoare. Prima frază mi-a tăiat respirația:

„Nu am fost tatăl tău biologic, dar te-am iubit mai mult decât propria mea viață.”

Am citit totul, cu lacrimile curgând fără oprire. Adevărul era greu, dar eliberator: mama avusese o relație înainte de a-l cunoaște pe el, iar el știa totul, dar alesese să mă crească fără reproș. Tot ce voise vreodată era să-l consider tatăl meu adevărat.

Și eu plecasem.

Am închis scrisoarea la piept și, pentru prima dată după ani, am șoptit:

„Tată, te iert… și îți mulțumesc.”

Casa nu a mai făcut niciodată zgomot.

Dar de atunci, nu mai plec niciodată fără să sting lumina din sufletul cuiva.