părinții mei m-au obligat să mă mărit cu un bărbat bogat

…Radu a aprins din nou lumina după câteva secunde și mi-a spus, cu o voce surprinzător de calmă:

„Nu trebuie să te temi de mine.”

M-am oprit locului, confuză. Nu mă așteptam la asta, nu după privirea lui rece de la nuntă. S-a așezat pe marginea patului și mi-a făcut semn să mă apropii, dar nu m-a forțat. Avea o tristețe ciudată în ochi, ca și cum nici el nu era fericit cu situația în care ne aflam.

„Știu că nu ți-ai dorit asta”, a continuat. „Și nici eu nu mi-am dorit să ajung în postura asta. Dar trebuie să-ți spun ceva ce nimeni nu știe.”

Nu știam dacă să rămân sau să fug. M-am așezat în celălalt colț al camerei, atentă la fiecare mișcare.

„Eu nu am vrut o soție cumpărată”, a spus el, privindu-și pantofii. „Am vrut doar să scap o fată tânără dintr-o familie distrusă și să-i ofer o șansă să-și refacă viața. Nu vreau nimic de la tine.”

Cuvintele lui mi-au dat lumea peste cap. Nu înțelegeam nimic.

„De ce ai acceptat nunta atunci?”, am întrebat.

El a oftat adânc.

„Pentru că părinții tăi au insistat și mi-au promis că acesta e singurul mod ca tu să fii protejată și să poți merge la școală, să-ți faci o meserie și să nu rămâi prinsă în sărăcie.”

Atunci mi-au dat lacrimile. Nu știam că era vorba de școală. Nimeni nu-mi spusese nimic.

Radu s-a ridicat, a deschis un sertar și mi-a dat un plic. Tremuram când l-am deschis. Înăuntru era un contract și o chitanță cu plata făcută la o școală postliceală, pentru următorii trei ani. Pe lângă asta, era și o scrisoare.

„Asta trebuia să citești după nuntă”, a spus el.

În scrisoare era cu totul altă poveste: Radu fusese odată sărac, muncise zi și noapte, știa cum e să nu ai nicio șansă. Își jurase că, atunci când va avea bani, va salva măcar o persoană de la un destin fără lumină.

Nu m-am putut abține și am izbucnit în plâns.

Radu mi-a pus o pernă și o pătură pe canapea, iar el a plecat din cameră.

„De azi înainte, ești liberă să alegi. Stai aici doar dacă vrei. Dacă mâine vrei să pleci, îți dau bani ca să începi un drum nou”, a spus în timp ce închidea ușa.

În dimineața următoare m-am trezit devreme. El era în bucătărie, pregătind ceai. Nu era stânjenit, nu era superior, nu era agresiv. Parcă eram în alt univers.

„Vreau să merg la școală”, i-am spus.

A zâmbit pentru prima dată sincer.

Au urmat luni grele, dar frumoase. Am învățat, am muncit, m-am schimbat. Nu am mai simțit că valoarea mea e stabilită de bani sau de cine mă alege. M-am regăsit pe mine.

Radu nu a devenit iubirea vieții mele, ci altceva mult mai rar: un om care a ales să ajute fără să ceară nimic înapoi.

La absolvire, în loc să rămân în casa lui, mi-a pus în palmă o cheie și un contract de angajare la propria lui firmă. Nu am avut cuvinte. El mi-a spus:

„Acum e rândul tău să fii om mare.”

A fost finalul fricii și începutul vieții mele adevărate.

Și dacă ar trebui să spun cuiva ce am învățat din toată povestea asta, ar fi simplu:

Nu toți oamenii bogați cumpără, unii salvează.
Iar libertatea începe în minte, nu în portofel.