Mama vitregă m-a măritat cu un bărbat imobilizat.

Mi-am ținut respirația, neștiind dacă să fug, să strig sau să ating din nou ceea ce văzusem. Andrei mă privea cu ochii larg deschiși, iar în privirea lui apăruse ceva ce nu mai văzusem până atunci: teamă. Nu furie, nu durere, nu rușine… ci teamă.

— Tu… ai simțit? am șoptit.

Nu a răspuns imediat. Și-a întors privirea spre tavan, apoi a închis ochii, ca și cum lupta cu el însuși. Când în sfârșit a vorbit, glasul îi tremura:

— Nu spune nimănui.

Am rămas nemișcată, încercând să înțeleg.

— Tu… poți să-ți miști picioarele?

A tresărit, ca și cum întrebarea mea ar fi fost o palmă.

— Nu sunt sigur… La spital au zis că e definitiv. Dar uneori… simt furnicături, arsuri, ca și cum mi-ar trece curentul prin oase. N-am spus nimănui. Nu vreau iar tabloide. Nu vreau mila nimănui.

Mi-au dat lacrimile. Pentru prima dată, nu l-am mai văzut ca pe un bărbat rece, ci ca pe unul sfărâmat de durere și rușine. M-am așezat lângă el, cu grijă, și am spus încet:

— Jur pe ce am mai sfânt, n-o să spun nimănui.

În zilele care au urmat, tăcerea dintre noi s-a schimbat. Nu mai era o prăpastie, ci o confidență. Am început să-i duc ceai, să-l ajut să facă exerciții în ascuns, să-l încurajez. La început mă privea pieziș, neîncrezător, dar încet-încet privirea lui s-a înmuiat.

— De ce mă ajuți? m-a întrebat într-o zi.

— Pentru că nimeni n-ar trebui să trăiască ca o umbră, i-am răspuns.

— Și tu trăiești tot ca o umbră, a spus el, fără să clipească.

Vorbele lui m-au lovit în inimă, căci avea dreptate.

Serile le petreceam în bibliotecă, citind cu voce tare sau povestind despre ce visam când eram copil. El tăcea, dar îl vedeam cum ascultă. Într-o noapte, mi-a spus:

— Dacă aș mai putea să merg, aș pleca de aici și m-aș apuca iar de afaceri. Aș demonstra că sunt mai mult decât un articol de ziar.

— Poți să încerci, i-am spus, iar el a zâmbit foarte ușor, ca un om care uitase cum să o facă.

A doua zi am mutat fotoliul lângă pat și l-am ajutat să se ridice, sprijinindu-se pe marginea patului. I-am masat mușchii, l-am învățat să se împingă, să-și controleze respirația. În fiecare seară încercam puțin, chiar dacă de multe ori voia să renunțe.

— De ce insiști? m-a întrebat într-un moment de furie.

Eu am luat o pauză și i-am răspuns:

— Pentru că și pe mine nu m-a întrebat nimeni ce vreau. Dar dacă tot am ajuns aici, nu vreau să mor trăind degeaba.

Într-o dimineață, pe când razele soarelui încă erau slabe, Andrei a reușit să se ridice pentru o secundă fără să se prăbușească. Și-a dus mâna la gură, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu-mi vine să cred… a șoptit.

L-am îmbrățișat fără să mă gândesc la ce „trebuie” sau la reguli. Atunci, pentru prima dată, m-a strâns și el la piept.

Din ziua aceea, viața în conac s-a schimbat. Nu mai era doar un loc al tăcerii, ci unul al speranței. Am început să gătim împreună, să rearanjăm biblioteca, să plantăm flori în grădină, ca și cum amândoi încercam să îngropăm trecutul.

După câteva luni, Andrei a făcut primii trei pași adevărați. S-a oprit, sprijinit de masă, cu respirația tăiată, iar eu am izbucnit în plâns, spunând doar atât:

— Vezi că poți?

Andrei s-a uitat la mine cu o privire pe care n-o să o uit niciodată — o privire de bărbat viu.

— Dacă într-o zi voi ajunge din nou pe picioarele mele și voi reuși ceva în viață… vreau să fim o echipă, nu străini, a spus el.

Iar eu, cu inima bătând nebunește, am spus simplu:

— Eu sunt aici. Nu plec nicăieri.

Și, în sfârșit, casa aceea mare nu a mai fost o închisoare…

A devenit acasă.