„Nu te mișca, nu spune nimic, ești în pericol.”

Gabriel a rămas o clipă nemișcat, simțind cum frigul din alee i se strecoară în oase.
Fata stătea în fața lui, udă de ploaie, cu haine subțiri și ochi care parcă vedeau prin oameni.

„Cum te cheamă?”, a întrebat el, mai blând de data asta.

Ea a tras aer adânc în piept, ca și cum ar fi calculat dacă să-i spună sau nu.
„Irina,” a murmurat în cele din urmă. „Atât.”

Gabriel a dat din cap. Numele îi suna familiar, românesc, curat, deși viața o împinsese cine știe pe unde.

Un claxon puternic a răsunat la capătul aleii, iar Irina tresări brusc.
Se lipi din nou de zid și îi făcu semn lui Gabriel să stea jos.

„Nu încă,” i-a șoptit. „Mașina aia ocolește din nou. Te caută.”

El și-a simțit palmele transpirate.
Nu era genul de om care să se teamă ușor, dar în ultimele săptămâni primise prea multe amenințări ca să creadă în coincidențe.

„De ce m-ar căuta pe mine?”, întrebă, încercând să-și recapete controlul.

Irina își lăsă privirea în jos.

„Nu pe tine ca om… pe tine ca afacere. Unii cred că, dacă te scot din joc, pot pune mâna pe ce ai. Bani, influență… lucruri care valorează mai mult decât viața.”

Gabriel a simțit un nod în gât.
Alea erau lucruri pe care nu le discutase cu nimeni, nici măcar cu cei din echipa lui.

„De unde știi toate astea?”

Ea ridică din umeri.

„Pe stradă auzi mai multe decât în sălile de ședință. Și oamenii nu se feresc să vorbească atunci când cred că nimeni nu-i ascultă.”

Pentru prima dată, Gabriel observă cât de firavă era.
Dar în același timp, ceva din ea iradia o forță ciudată, un fel de instinct de supraviețuitor.

„Hai cu mine,” a spus el. „Te pot duce undeva unde să fii în siguranță. Pot… pot să te ajut.”

Irina făcu un pas înapoi.
„Nu am nevoie de ajutor,” s-a apărat ea. „Dar tu ai.”

Ploaia s-a întețit.
Picăturile băteau în asfalt ca niște ace, iar lumina unui far a luminat pentru o clipă întreaga alee.

„Dacă rămâi aici, te găsesc,” a continuat Irina. „Și nu vreau ca sărutul ăla să fi fost degeaba.”

Gabriel simți cum un zâmbet involuntar îi trece pe colțul gurii.

„Despre asta chiar aș vrea să vorbim cândva.”

Irina roși ușor, dar își întoarse capul pentru a privi din nou strada.

„Nu e timp. Trebuie să pleci acum. Cunoști strada Mihai Bravu?”

„Da.”

„La trei blocuri de acolo e o casă părăsită. Ușa din spate e descuiată. Ascunde-te acolo o oră. După ce mașina pleacă definitiv, vin să-ți spun ce urmează.”

„De ce faci asta pentru mine?”, a întrebat el.

Irina și-a ridicat privirea către el.
Ochii ei căprui, umezi de ploaie, aveau o sinceritate greu de ignorat.

„Pentru că, într-o lume ca asta, cineva trebuie să fie om.”

Gabriel a rămas fără cuvinte.
A încuviințat, apoi a pornit spre colțul străzii, cu pași atenți, fără să atragă atenția.

Când a ajuns la trotuar, s-a răsucit pentru o clipă.
Irina încă era acolo, lipită de zid, urmărindu-l.

Într-o secundă, a înțeles că acea fată nu era doar o „fată a străzii”.
Era cineva care știa mult, poate prea mult.
Cineva care îl salvase fără să ceară nimic la schimb.

Pe măsură ce se îndepărta în ploaia rece, Gabriel simți că viața lui tocmai se schimbase.

Nu pentru că fusese în pericol.

Ci pentru că, pentru prima dată după ani de oameni falși, interese și jocuri de putere, întâlnise pe cineva real.

Și avea să afle foarte curând că Irina nu era o simplă străină.

Iar ceea ce urma avea să-i dea lumea peste cap într-un mod pe care nici măcar el, cu toată experiența lui, nu-l putea anticipa.

Finalul avea să fie spectaculos — dar abia începea.