Бătrâna a zis că-l dă afară din casă

Apa era atât de rece, încât părea că îți taie pielea ca un cuțit. Agripina țipa de pe mal, neputincioasă. Nepotul ei, Radu, dispăruse sub luciul subțire al gheții, iar bărbatul acela, pe care îl disprețuise din prima clipă, se lupta cu valurile înghețate ca un nebun.

„Doamne, nu-l lăsa să moară!”, murmura bătrâna, tremurând cu mâinile împreunate la piept. Nu știa pentru cine se ruga mai tare — pentru copil sau pentru omul acela cu trecut întunecat, care acum se zbătea între viață și moarte.

Ghețurile trosneau, apa se colora cu sânge de la rănile lui, dar tot nu renunța. A reușit să-l prindă pe Radu de guler și să-l tragă la mal. Sătenii au alergat, i-au ajutat să-i scoată din apă, iar Agripina a căzut în genunchi, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.

„E viu!”, a strigat cineva.
Bătrâna s-a apropiat tremurând, i-a pus mâna pe frunte nepotului și a simțit căldura vieții. Apoi s-a uitat la bărbatul care abia mai respira, tremurând, cu buzele vineții.

L-au dus în casă, l-au învelit cu pături și i-au aprins focul. Agripina l-a vegheat toată noaptea. Îi tot punea cârpe calde pe piept și-i șoptea fără să-și dea seama: „Iartă-mă, băiete… n-am știut ce om ești.”

A doua zi, satul vuia. Toți povesteau cum „fostul pușcăriaș” a riscat totul pentru un copil care nici măcar nu era al lui. Iar Agripina, femeia care îl numise zdrăngănit, se ridica în fiecare dimineață și-l servea prima la masă, înaintea tuturor.

Pe măsură ce zilele treceau, bărbatul — care se numea Petru — a început să se însănătoșească. Nu vorbea mult, dar în ochii lui se vedea o blândețe pe care viața grea o ascunsese ani întregi.

Radu îl urmărea peste tot. Într-o zi, bătrâna i-a auzit în curte:
— Nene Petre, când o să mă înveți și pe mine să tai lemne?
— Când o să-nveți să nu te mai arunci în apă fără să te gândești, i-a răspuns Petru râzând.

Din ziua aceea, casa Agripinei s-a schimbat. Parcă se luminase. Nu se mai auzea doar tusea bătrânei și scârțâitul ușilor, ci și râsete, pași, glasuri. Petru făcea din nimic lucruri frumoase: o bancă de lemn lângă fântână, o poartă nouă, chiar și un leagăn pentru Radu.

Când veneau vecinii, Agripina le spunea cu mândrie:
— Omul ăsta a fost trimis de Dumnezeu, să-mi deschidă ochii. Eu judecam după haine, după cicatrici… dar n-am văzut sufletul.

Petru, rușinat, dădea din mână și zicea:
— N-am făcut nimic, mamă Agripino. Oricine ar fi sărit după copil.

Dar toți știau că nu era așa. Că oricine altcineva ar fi stat pe margine, temându-se.

Câteva luni mai târziu, Agripina a adunat familia la masă. A scos dintr-o cutie mică o hârtie cu datorie și a spus:
— Petre, casa asta e mare și n-are cine s-o îngrijească. Eu n-o să mai trăiesc o veșnicie. Vreau să rămâi aici, cu fata mea și cu Radu. Ești de-al nostru.

Petru a rămas mut. Nu se așteptase niciodată la așa ceva. Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar vocea i-a tremurat:
— Mamă Agripino… eu n-am meritat atâta bunătate.

Bătrâna i-a zâmbit blând:
— Ba da, băiete. Câteodată, oamenii răi sunt doar oameni care n-au fost iubiți la timp.

De atunci, în curtea lor se auzea în fiecare zi câte ceva — ba un ciocan, ba râsul lui Radu, ba vocea Agripinei care striga din bucătărie:
— Petre, vezi să nu uiți să pui lemne pe foc!

Satul a învățat ceva din povestea lor: că uneori, cei mai cicatrizați oameni poartă în ei cele mai mari inimi. Iar Agripina, care odinioară voia să-l dea afară, acum își începea fiecare rugăciune cu același gând:

„Mulțumesc, Doamne, că mi-ai trimis un om, nu un înger. Că îngerii n-ar fi știut cum e să greșești și totuși să salvezi o viață.”