Când a deschis ușa casei ei, Marina a încremenit

— Păi… am crezut că n-o să te superi, i-a spus Mihai, dând din umeri, ca și cum vorbele lui nu ardeau tot aerul dintre ei. E doar pentru câteva zile. Au venit din alt oraș, n-aveau unde sta…

Mariana l-a privit o secundă lungă. Parcă timpul se oprise. Nu vorbea doar despre o cheie. Nu despre un dormitor. Ci despre o limită pe care el o călcase de mult fără să clipească.

Cu un calm rece, aproape apăsător, s-a întors spre blonda care-și aranja halatul de mătase peste trupul ei ca și cum ar fi fost o regină.

— Ai cinci minute să te îmbraci, i-a spus Mariana. Nu mai mult.

Blondina a râs, un râs scurt, fals, ascuțit.

— Ce, o să ne dai tu afară? Pe noi?

— Nu, a spus Mariana liniștită. Pe tine. Pe voi. Și pe oricine intră aici fără acordul meu.

În camera aceea mică, plină de praful unei zile care abia începea, tăcerea căzuse ca o lespede. Mihai a încercat să spună ceva, dar Mariana i-a făcut semn din mână.

— M-am săturat să explic. Lui, ei, lumii. Eu sunt proasta de serviciu. Gata.

Blondina a mormăit ceva, s-a îmbrăcat nervos și l-a împins pe bărbatul ciufulit pe hol. Mihai a încercat să-i ajute, dar Mariana l-a prins de braț.

— Tu rămâi.

Când ușa s-a închis în urma lor, Mihai a izbucnit:

— Mariana, exagerezi! Ce mare lucru? Sunt rudele mele! Tu niciodată nu ai înțelegere…

— Dacă le voiai în casă, ai fi întrebat. Măcar atât. Măcar respectul ăla de bază care ține o relație la un loc.

Mihai a oftat, apoi a spus:

— Am greșit… hai să nu facem circ…

Dar nu mai era cale înapoi. În Mariana ceva se rupsese de tot.

A intrat în dormitor. Patul era vraiște. Pe noptieră, rujul blondei. Pe jos, o cutie de prăjituri desfăcută. Pe pervaz, două cafele din care lipseau înghițituri mari.

Și atunci s-a întâmplat. A simțit cum lacrimile, pe care le ținea mereu ascunse, i se urcă în ochi. Dar nu le-a lăsat să cadă. Nu. Azi nu.

— Mariana… nu fi așa… a încercat Mihai, apropiindu-se.

Ea s-a întors cu o privire pe care el nu i-o mai văzuse niciodată.

— Spune-mi sincer. De ce ai făcut asta?

Mihai a clipit. O secundă. Două. Prea multe.

— Nu știu…

Și era adevărul. El chiar nu știa cât rău făcea. Și nici nu părea că vrea să știe.

Atunci Mariana a înțeles tot.

— Mihai… tu de mult nu mă mai vezi în casa asta. Nu mă mai vezi deloc.

— Ba da! a ridicat el tonul. Doar că exagerezi. Ești prea sensibilă. Te aprinzi din orice…

— Pentru că tu aprinzi focul, Mihai! Tu.

Vorbele îi tremurau, dar era un tremur din acela puternic, care vine după ce ai luptat prea mult.

Și în timp ce Mihai dădea ochii peste cap, ca de obicei, Mariana și-a luat telefonul de pe noptieră. A deschis aplicația băncii. S-a uitat la ultimii bani rămași. Apoi la ea însăși. La viața ei.

— Mihai, mâine o să-mi iau bagajele și plec la ai mei, a spus ea, cu o liniște care l-a făcut, în sfârșit, să încremenească.

— Ce? Cum să pleci? Pentru un fleac? Mariana, nu ai unde să te duci…

— Ba am. Și dacă n-aș avea, tot m-aș duce. Mai bine dorm pe o canapea la țară, cu pătură groasă și liniște, decât într-un pat mare plin de praf și lipsă de respect.

Mihai a rămas fără cuvinte. În sfârșit.

Mariana a început să adune lucruri. Ordinea cu care le plia spunea totul. Fiecare tricou era o lecție. Fiecare pereche de șosete împăturită era o tăcere pe care nu o mai accepta. Fiecare gest era un „destul”.

Când a terminat, s-a întors spre el.

— Știi ce e cel mai trist? a întrebat ea. Că nu blonda m-a supărat. Nici haosul. Nici faptul că mi-ai dat cheia fără să știu. Ci că tu crezi că merit asta.

Mihai a întins mâna spre ea, dar Mariana a făcut un pas înapoi.

— Nu mă atinge. Mă duc. Și nu vin înapoi până nu înțelegi ce ai pierdut.

A ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Scara blocului mirosea a var proaspăt. Afară, aerul rece i-a curățat mintea. A pornit spre stația de autobuz. Avea doar 20 de lei în portofel, dar simțea că are toată puterea din lume.

Pentru că, în sfârșit, nu mai trăia în casa altcuiva.

Ci în viața ei.