L-am invitat la cină pe bărbatul cu care ieșeam, un domn de 40 de ani

L-am privit câteva secunde fără să spun nimic.

Marius, în schimb, era complet absorbit de analiza lui.

— Și încă ceva, a continuat. Morcovul e puțin cam gros, iar cartofii sunt fierți prea tare. Sfecla… mă rog, merge. Dar culoarea putea fi mai intensă.

Am început să zâmbesc.

Nu pentru că mă distram.

Ci pentru că, în sfârșit, înțelegeam de ce un bărbat atât de „perfect” ajunsese singur la patruzeci de ani.

— Mai iei smântână? l-am întrebat calm.

— Sigur. Dar pune doar puțin. Mama spune că prea multă smântână strică gustul.

Acolo am simțit că mi s-a terminat orice urmă de răbdare.

M-am ridicat, am luat bolul cu smântână și l-am dus înapoi în bucătărie.

Când m-am întors, el încă vorbea.

— Știi, dacă tot suntem la începutul unei relații, cred că e bine să ne spunem sincer ce putem îmbunătăți unul la altul. Eu sunt foarte direct.

Am încuviințat din cap.

— Și eu.

S-a luminat la față.

— Perfect. Îmi place femeile care acceptă critica constructivă.

M-am așezat din nou la masă.

— Atunci îți spun și eu ceva.

— Te ascult.

— În primul rând, când mergi pentru prima dată la masă în casa unei femei, este frumos să nu vii cu mâna goală. Nu trebuie să fie un cadou scump. O floare, o ciocolată sau chiar o sticlă de vin sunt suficiente. Gestul contează.

A clipit surprins.

— N-am știut că e obligatoriu.

— Nu este obligatoriu. Este o chestiune de bun-simț.

A rămas tăcut.

Am continuat.

— În al doilea rând, când cineva gătește câteva ore pentru tine, primul lucru pe care îl faci nu este să compari mâncarea cu cea făcută de mama ta.

— Eu doar spuneam…

— Nu. Tu evaluai. De parcă veniseși la inspecție.

A lăsat lingura jos.

— Ești cam sensibilă.

Am râs.

Pentru prima dată în seara aceea, sincer.

— Nu, Marius. Sunt doar suficient de matură încât să nu confund lipsa de respect cu sinceritatea.

S-a încruntat.

— Exagerezi.

— Posibil.

M-am ridicat, am luat farfuria din fața lui și am dus-o la chiuvetă.

El mă privea nedumerit.

— Ce faci?

— Închei cina.

— Dar nici n-am terminat.

— Știu.

Și i-am zâmbit politicos.

— Nici întâlnirea noastră.

S-a ridicat brusc.

— Serios? Pentru niște observații despre ciorbă?

— Nu.

L-am privit în ochi.

— Pentru că în mai puțin de o oră ai reușit să intri în casa mea fără niciun gest de apreciere, să vorbești despre mama ta de parcă ar fi etalonul absolut și să critici ceva făcut din suflet, fără să rostești măcar un „mulțumesc”.

A rămas fără replică.

Și-a luat geaca în liniște.

Înainte să iasă, a spus:

— Cred că ai standarde prea ridicate.

Am deschis ușa.

— Nu.

Am zâmbit liniștită.

— Cred doar că, la vârsta noastră, am învățat să nu mai pierd timpul cu oameni care nu știu să respecte efortul altora.

După ce a plecat, am încălzit din nou ciorba.

Mi-am turnat un pahar de vin, am pus un film și am mâncat în liniște.

Și, culmea, mi s-a părut cea mai reușită cină din ultimul timp.

Uneori, cea mai bună întâlnire este aceea în care afli suficient de repede că omul din fața ta nu este potrivit.

Te scutește de luni sau chiar ani de dezamăgiri.