De ceva vreme, simțeam mereu un miros ciudat și greu de explicat, care venea de sub soțul meu

…o pungă neagră, mototolită, băgată adânc în mijlocul saltelei, ca și cum cineva o ascunsese acolo intenționat. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat cutterul. M-am aplecat încet, cu respirația tăiată, și am tras de un colț al punguței. Era lipicioasă, umedă și rece. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

„Doamne, ce ai făcut, Trian…?”

Am tras punga afară și în clipa în care s-a deschis puțin, mirosul a devenit de zece ori mai puternic. M-a lovit o greață instantanee, și m-am tras înapoi, sprijinindu-mă de perete. Aveam lacrimi în ochi. Nu era doar un miros urât. Era ceva… viu, adânc, ca o putreziciune care îți intra în suflet.

Cu mâinile tremurând, am desfăcut punga.

Înăuntru erau niște haine. Dar nu ale lui. Erau haine de femeie: o bluză subțire, un dres, un parfum ieftin încă păstrat în țesătură, și… o fotografie ruptă în jumătate.

Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji.

Fotografia era a unei femei. Nu româncă. O străină. Probabil vreuna cunoscută pe drum, când era „în delegație”.

Pe spatele pozei era scris cu pix albastru:

„Promit să nu te mai las niciodată.”

O promisiune care nu era pentru mine.

M-am prăbușit lângă pat, cu poza strânsă în mână, încercând să-mi adun gândurile. Toate momentele lui ciudate, nervii, plecările dese, telefonul pe care îl ținea mereu lipit de el… totul căpăta sens.

Și totuși… de ce ascunsese hainele în saltea? Și de ce miroseau așa?

Am luat iar punga și am mirosit de la distanță. Era un miros puternic, de vechi, de umezeală, dar mai ales de… timp.

Atunci m-a lovit realitatea: hainele erau mucegăite. Probabil băgate acolo de luni întregi, poate chiar de un an sau doi. Mucegaiul, umezeala și izolarea în saltea creaseră amestecul ăla oribil de mirosuri.

Mi-am dus mâinile la față. Nu mai știam dacă îmi venea să plâng sau să urlu.

Am stat acolo câteva minute, până când respirația mi s-a mai liniștit. Apoi am început să scot tot ce era în saltea. Bucată cu bucată. Mai erau câteva bilețele mici, parfumate, dar păstrate prost și mucegăite, fiecare cu câte o propoziție:

„Ești lumina mea.”

„O să fim împreună.”

„O să-i spun curând.”

Îmi venea să vomit. Nu doar de la miros, ci de la trădare.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Opt ani. Opt ani în care eu credeam că ne avem unul pe celălalt. Opt ani în care îi pregăteam mâncare când venea obosit, în care îl încurajam când era stresat, în care îl credeam când îmi spunea „mai am o deplasare”.

Și el? Băga hainele amantei în saltea ca să le ascundă de mine.

M-am ridicat cu greu și m-am uitat prin cameră. Totul părea altfel. Parcă nu mai era casa mea. Parcă aerul era mai rece, mai greu.

Într-un final, mi-am șters lacrimile și am simțit o hotărâre crescând în mine. Nu mai eram femeia aceea care simțea, dar tăcea. Nu mai eram speriată, nu mai eram naivă.

Am luat telefonul și am sunat o prietenă bună, pe Andreea, pe care o știam că mă va asculta fără să mă judece. În zece minute era la mine cu geamul mașinii aburit de la frig și cu ochii plini de grijă.

Când a intrat și a văzut salteaua desfăcută, a rămas fără cuvinte.

— Ce a fost aici? a întrebat în șoaptă.

I-am întins fotografia. Și tot ce citise până în clipa aia în ochii mei s-a transformat în furie.

— Ăsta te merită? Ăsta e omul pentru care ai tras atâția ani?

Am clipit des. Lacrimile îmi ardeau ochii.

— Nu, am spus. Nu mă merită.

Și atunci, pentru prima dată în multe luni, am simțit o liniște mică în piept. Nu mare, nu puternică, dar un început.

Andreea m-a ajutat să pun totul într-o cutie. Hainele, bilețelele, fotografia. Le-am legat bine și le-am dat în beci. Aveam de gând să-l privesc în ochi pe Trian când se întoarce și să-l întreb, fără țipete, fără lacrimi:

„De ce?”

Și orice răspuns va da, viața mea nu va mai fi la fel. Și nici eu.

Pentru că, uneori, adevărul nu vine ca o ușurare. Vine ca un miros greu, ascuns într-o saltea, pe care nu-l poți ignora la nesfârșit.

Dar odată ce îl găsești, nu te mai poți întoarce la orbire.

Iar eu tocmai găsisem adevărul meu.